Sa educam prin pilde si povestioare

Capitolul 4. Post / Patima

87. Îmblânzirea animalelor

O veche istorioara povesteste despre un pustnic care se plângea ca deseori are prea multe de facut. Lumea se mira de acest lucru si-l întreba ce înseamna asta. Pustnicul le raspunse: "Am de îmblânzit doi soimi, de dresat doi vulturi, sa stapânesc doi iepuri, sa am grija de un sarpe, sa încarc un magar, sa pun saua pe cai si sa dresez un leu". "Într-adevar, spusera oamenii, ai mult de lucru. Timpul îti este încarcat. Dar unde îti sunt animalele de care vorbesti, caci nu vedem nimic din toate acestea?" Pustnicul le explica într-un mod foarte simplu, ca sa înteleaga cu totii, caci asa ceva aveau si ei acasa. De altfel si noi avem. "Cei doi soimi sunt ochii nostri care se reped asupra oricarui lucru, câteodata sunt ca niste sageti care se înfig ici-colo si asa ramân. Uneori este greu sa le îmblânzesti. Cei doi vulturi sunt mâinile noastre care apuca, si ceea ce prind nu mai lasa liber. Câteodata scapa de sub control. Ele ar putea face altceva, ar putea mângâia, ajuta, deschide... Cei doi iepuri sunt picioarele noastre care merg, lovesc, ologesc si ne fac sa ratacim. Cel mai greu lucru de stapânit însa se afla în spatele dintilor nostri: limba. Cineva spunea ca cei 32 de dinti sunt neputinciosi în fata unei limbi. Ea ar putea însa sa mângâie, sa spuna lucruri frumoase, adevarul... Si apoi avem de încarcat un magar: corpul nostru. Cât de des nu se aseamana cu un astfel de animal! Daca este supraîncarcat, se împotriveste, face naravuri, refuza, este încapatânat ca un magar. Si totusi avem nevoie de el. Apoi mai avem de dresat un leu. Despre leu se spune ca este regele animalelor, asa cum inima este centrala puterii, resedinta curajului, dar si celula germenului urii si al revoltei. Inima, un madular asa de mic, poate fi asa de mare. Cu toate ca nu se vede în exterior, si noi avem suficient de lucru astazi".