Bunicul si Mihael au mers împreuna la plimbare. Era într-o dupa-amiaza de iarna apriga. Mihael se bucura de gheata si zapada, topaia si umbla greu prin zapada. Bunicul, cu zâmbetul pe buze, îl urma anevoios. Era bolnav de inima, chiar foarte bolnav. Mihael voia sa mearga la iaz. Acesta era acoperit cu un strat de gheata. "Trebuie sa fie splendid pentru patinaj, striga Mihael. Voi încerca cel putin sa ma dau putin pe gheata!" Bunicul îl avertiza. Când Mihael îsi puse picioarele pe gheata, bunicul îi spuse insistent: "Vino, Mihael, la mine. Nu te du pe gheata!" Dar cuvintele batrânului au venit prea târziu. Gheata se sparse, Mihael cazu în apa si acum se tinea de marginea unei bucati de gheata. Tremurând, bunicul îsi întinse numaidecât bastonul catre nepotel. Depuse tot efortul sa nu alunece si sa nu scape bastonul din mâini. În cele din urma reusi sa-l salveze pe baiat. Îl lua în brate si-l duse repede acasa. Copilului i-a fost de ajuns o baie calda, ca sa-si revina, dar pentru batrân aceasta întâmplare a fost prea mult, prea obositor. Un atac de inima îi puse capat vietii. Si durerea celor dragi a fost mare. Nu peste mult timp, rudele voiau sa arunce sau sa daruiasca saracilor toate lucrurile care apartinusera bunicului. Mihael privea cu durere. "Nu, striga el deodata, nu aruncati bastonul. Îl voi lua eu! Cu acest baston bunicul a salvat viata mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât voi trai, vreau sa am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale fata de mine!