Sa educam prin pilde si povestioare

În fiecare dupa-amiaza când se întorceau de la scoala, copiii obisnuiau sa mearga în gradina unui urias pentru a se juca putin. Era o gradina mare, atragatoare si cu iarba moale. Ici-colo ieseau din iarba flori care apareau ca niste stele, si 12 piersici înfloreau primavara, iar toamna aduceau mult rod. Pasarelele stateau în copaci si cântau asa de dulce, încât copiii se opreau din joc pentru a le imita. "Cât de fericiti ne simtim aici!", îsi ziceau copiii. Într-o zi uriasul reveni acasa. "Ce faceti aici?", striga el cu voce tare si copiii fugira. "Gradina este a mea, spuse uriasul. Aceasta o pot întelege toti, iar eu nu permit nimanui sa se joace în ea!". Asa construi un zid înalt împrejurul ei si monta un indicator pe care scria: Interzis prin lege.

Bietii copii nu mai aveau acum nici un loc pentru joaca. Încercara sa se joace pe strada, însa strada era murdara si foarte pietroasa, ceea ce nu le placea deloc. Drept urmare mersera la plimbare în jurul zidului înalt, unde vorbira despre frumoasa gradina care se gasea în spatele lui. "Cât de fericiti ne simteam acolo!", îsi ziceau copiii.

Apoi veni primavara si toata tara începu sa înfloreasca, iar pasarelele ciripeau. Numai în gradina uriasului egoist mai persista înca iarna. Pasarilor nu le placea sa cânte acolo, deoarece nu exista nici un copil, iar florile uitara sa înfloreasca. Odata, o floare îsi înalta capul deasupra ierburilor, dar vazând indicatorul cu interdictia, i se facu mila de copii si se lasa din nou în pamânt si dormi mai departe. Unicele lucruri care se bucurau erau zapada si promoroaca. "Primavara a uitat aceasta gradina, strigau ele. Sa ramâna asa tot anul". Zapada acoperi iarba cu mantaua sa alba si groasa, iar promoroaca îmbraca toti copacii cu argint. Apoi chemara vântul de nord. Veni si sufla prin gradina ziua întreaga. "Nu înteleg de ce nu mai vine odata primavara! spuse uriasul în timp ce statea la fereastra si privea în gradina sa rece si alba. Sper ca vremea se va schimba în curând".

Însa nici primavara, nici vara nu veni. Toamna împodobi toate gradinile cu rod bogat, nu însa si gradina uriasului. "Este prea egoist", spuse toamna. Astfel, în gradina lui stapânea o iarna vesnica.

Într-o dimineata, uriasul statea înca în pat când deodata se auzi o muzica gingasa. Suna asa de dulce, încât credea ca muzicienii regelui trec prin fata casei lui. În realitate era doar un mic henfling - o mica pasare exotica - ce cânta la fereastra sa. Însa trecuse asa de mult timp de când nu mai auzise pasarele cântând în gradina sa, încât i se parea ca era cea mai frumoasa melodie din lume.

Deodata uriasul observa ceva în gradina: Printr-o gaura a zidului copiii reusira sa patrunda în gradina si acum stateau pe ramurile copacilor. În fiecare copac statea un mic copil. Copacii erau atât de veseli sa-i aiba din nou pe copii, încât s-au acoperit imediat cu floricele. Pasarelele zburau deasupra si ciripeau de bucurie, iar florile priveau din iarba verde si râdeau. Era un tablou dragut! Doar într-un colt mai persista înca iarna. Era cel mai îndepartat colt al gradinii si aici statea un mic copil. Era atât de mic, încât nu putea sa ajunga la crengile copacului, fapt pentru care plângea amarnic. Copacul mai avea înca destula zapada pe el, iar vântul din nord înca mai venea si sufla. "Catara-te, copile," spuse copacul plecându-si ramurile, însa copilul era prea mic.

Inima copilului se topi în timp ce uriasul privea afara. "Cât de egoist am fost, spuse el. Acum stiu de ce primavara nu voia sa vina aici. Vreau sa-l asez pe acest copil micut în vârful copacului, apoi vreau sa darâm tot zidul, iar gradina mea sa devina pentru totdeauna un loc de destindere pentru copii!" Si se cai adânc pentru tot ceea ce facuse.

Deci iesi în gradina. Micutul copil nu fugi, deoarece ochii lui erau asa de plini de lacrimi, încât nici nu-l vazuse venind. Uriasul veni prin spate, îl lua cu grija pe brate si-l aseza în copac. Copacul începu imediat sa înfloreasca. Pasarile veneau si cântau, iar copilul întinse mâinile si sari în bratele uriasului sarutându-l. "De acum înainte, dragi copii, gradina va fi a voastra!", spuse uriasul si, luând un târnacop, darâma zidul. Când lumea mergea în jurul prânzului la piata, îl vedea pe urias la joaca împreuna cu copiii în cea mai frumoasa gradina pe care ei au vazut-o vreodata.

Copiii s-au jucat ziua întreaga, iar seara au venit la urias sa-l salute si sa-i spuna: "Sanatate!" "Dar unde este prietenul vostru cel mic? întreba el. Copilul pe care l-am asezat eu în copac?" Uriasul îl iubea pe acesta în mod deosebit, deoarece primise de la el un sarut. "Nu stim, raspunsera copiii, el a plecat". "Sa-i spuneti sa vina si mâine," spuse uriasul. Dar copiii îi raspunsera ca nu stiu unde locuieste si ca înainte nu l-au cunoscut. Si uriasul se întrista.

Anii treceau, iar uriasul îmbatrâni si slabi. Nu mai putea sa se joace, ci statea si urmarea copiii la joaca admirând gradina sa. "Am multe flori frumoase, spunea el, dar copiii sunt florile cele mai frumoase dintre toate".

Într-o dimineata de iarna, în timp ce se îmbraca, privi pe fereastra. Avea în fata un tablou mirific. În coltul cel mai îndepartat al gradinii sale era un copac acoperit cu multe, multe flori albe si dragute. Ramurile sale erau aurite. Pe ele atârnau fructe argintii, iar sub copac statea micutul copil pe care-l iubea asa de mult. În mare graba iesi spre el în gradina. Apropiindu-se de el, se înrosi de mânie sfânta si-l întreba: "Cine a îndraznit sa-ti faca un asemenea rau?", striga uriasul? Caci pe mâinile si picioarele copilului erau urmele a doua cuie - Spune-mi, si-o sa-i arat eu lui". "Nimeni, raspunse copilul, caci acestea sunt urmele iubirii!" "Cine esti tu?", întreba uriasul. Îl cuprinse o frica sfânta si îngenunche înaintea copilului. Copilul îi zâmbi uriasului si-i spuse: "Tu m-ai lasat odinioara sa ma joc în gradina ta; astazi trebuie sa vii cu mine în gradina mea, care este paradisul". Si când copiii au venit în acea dupa-amiaza în gradina l-au gasit pe urias mort sub un copac, acoperit cu multe, multe petale albe.