Un cal traia cu mânzul sau vivace într-o vale mirifica cu pasuni verzi, râuri limpezi, umbra racoroasa a multor copaci.
Dar mânzului îi mergea ca si oamenilor care au de toate: era nemultumit. Nu facea decât ceea ce-i aducea placere: dormea, desi nu era obosit; era comod si satul si în cele din urma dispretuia valea. "Tata, daca trebuie sa mai traiesc aici, sigur ma voi îmbolnavi. Iarba nu-mi mai place, aerul este asa de sufocant, râul este murdar. Trebuie sa plecam de aici!"
Asa ca au plecat de aici. S-au urcat pe cararuse abrupte spre coama muntelui. Vântul rece batea tare si aproape ca nu mai gaseai petic de iarba. A doua zi, mânzul parea epuizat si fara vlaga din cauza foamei. A treia zi, nu-si mai putea misca picioarele.
"Este timpul sa ne întoarcem", spuse tatal si-l conduse pe fiul sau în vale pe un alt drum. Sosira acolo abia noaptea. Abia simti sub picioarele sale iarba frageda si proaspata si mânzul necheza cu bucurie: "Tata, ramânem aici. Niciodata nu am mâncat o iarba asa de frumos mirositoare si asa de gustoasa!" În acest moment se înaltau zorii diminetii. Si mânzul observa ca tocmai în aceasta vale au trait si mai înainte. De rusine, nu mai îndraznea sa priveasca la tatal sau.
* toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat
