Bastonul despre care însa vreau sa vorbesc a intrat în posesia mea într-un mod ciudat. Nu e o poveste glorioasa. Odata, într-o seara furtunoasa de iarna, cineva suna la usa. La aceasta ora am obiceiul sa las lumina aprinsa în fata casei, pentru ca noaptea sa nu mi se para prea aproape de fereastra. Am mers sa vad cine era acest musafir întârziat. Vântul îmi smulse clanta din mâna, viscolul sufla zapada înauntru. Era o vreme urâta de tot. Afara, pe trepte, statea un batrân. L-am recunoscut. Deseori trecea pe la mine, batea la usa si cerea câte ceva de pomana. Niciodata nu spunea un cuvânt de salut sau de multumire; privea la mine cu ochi de betiv, iar eu îi dadeam ce-mi venea în minte: un colt de salam sau câtiva banuti din buzunar. Pe umar purta un baston si de acesta atârna o traista. Dar ceea ce ma deranja acum era faptul ca avea capul descoperit si avea zapada pe crestetul capului. Atunci am luat boneta mea de lâna din cuier si i-am dat-o. Batrânul se clatina un pic când i-am tras-o peste urechi si apoi pleca fara sa spuna nici un cuvânt. Acesta a fost momentul când ar fi trebuit sa ma gândesc la camaruta mea din spate. Da, dar nu m-am gândit la asta. Pentru un musafir aveam un pat liber, o masa si un scaun. Era cald si placut în acea odaie. Mai era supa în bucatarie, o bucatica de pâine si o jumatate de sticla de bere la fereastra. În acelasi timp m-am gândit la casa mea curata si ca acest individ ud, mizerabil si mirosind a alcool, ar murdari totul. Atunci am închis usa si am lasat afara toata neplacerea, viscolul, frigul si toate la un loc.