Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SFÂNTUL IOAN BOSCO
31 ianuarie

Fil 4,4-9
Ps 111
Mt 18,1-5.10

"Bucuraţi-vă mereu în Domnul şi iarăşi vă spun, bucuraţi-vă!" (Fil 4,4)

În viaţa noastră de toate zilele avem deseori ocazia să ne bucurăm de rezultatele pe care le obţinem. Ne bucurăm, de exemplu, când reuşim la un examen, când ne merg bine afacerile, când primim un dar etc. Sunt sentimente pe care le întâlnim în viaţa fiecăruia dintre noi. Astăzi, întâlnim îndemnul pe care sfântul Paul, în prima lectură, îl face filipenilor referitor la problema bucuriei. Nu e vorba de o bucurie care vine ca efect al unei realizări materiale. O astfel de bucurie are şi necreştinul; mai mult, chiar şi animalele când îşi primesc hrana, se bucură. Bucuria la care sfântul Paul ne îndeamnă astăzi, este o bucurie specială: bucuria în Domnul, bucuria că suntem fii ai lui Dumnezeu. Deşi pare absurd şi greu de înţeles, au existat persoane care au trăit în spiritul acestei bucurii. Iar un exemplu clar pentru a înţelege mai bine, este sfântul pe care Biserica îl comemorează astăzi: Ioan Bosco.

S-a născut la Becchi, un sătuc din preajma oraşului Torino, la 15 august 1815. La vârsta de doi ani îi moare tatăl, iar mama sa Margherita, se străduieşte să-i dea o educaţie bună, creştină; ceea ce a şi reuşit. Rezultatul străduinţei mamei de a-i da o educaţie bună este evident: Ioan se hotărăşte să devină preot. Din cauza sărăciei, pe parcursul studiilor pe care le va urma, va fi nevoit să facă multe sacrificii. Însă cu dorinţa fierbinte pe care o avea de a ajunge preot, şi cu sprijinul mamei, depăşeşte toate dificultăţile care apar. Lucrează ca cizmar, croitor, păstor, agricultor, toate acestea făcându-le pentru a-şi putea urma studiile.

La vârsta de nouă ani, Ioan vede în vis un grup de copii care alergau, râdeau, înjurau etc. El intervine, şi voind să-i oprească începe să lovească în ei. Îi apare însă un bărbat şi-i explică faptul că nu va reuşi niciodată în felul acesta să şi-i facă prieteni, ci e nevoie pentru aceasta de blândeţe şi de dragoste. Acest vis i se imprimă în minte lui Ioan şi-l va pune în practică mai târziu.

Timp de şase ani studiază în seminarul din Chieri, iar la 5 iulie 1841 e sfinţit preot la Torino. Fiindcă avea o atracţie deosebită faţă de copii şi tineri, începe să-i adune el însuşi pe cei orfani, neajutoraţi, bolnavi etc. În 1847, Don Bosco (aşa va fi numit de acum de toţi) deschide prima casă la Nezza, de unde în 1875 vor pleca primii misionari pregătiţi de el. Deviza lui în educarea tinerilor era: "totul prin iubire şi nimic prin forţă". Copilul are nevoie de afecţiune, de iubire, de joacă, de libertate în gândire şi acţiune, are nevoie de bucurie, spunea Don Bosco.

Ceea ce el le propune tinerilor lui, este un reflex al bucuriei evanghelice, propusă nouă de sfântul Paul în ziua de azi: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul şi iarăşi vă spun bucuraţi-vă" (Fil 4,4). Niciodată nu se arăta trist faţă de tinerii lui, oricât de mari erau dificultăţile prin care trecea. "Se va îngriji Dumnezeu de toate", spunea el. Şi nu-i era uşor să adune copiii de pe străzi, să le asigure o locuinţă, un pat, o masă, haine şi toate cele necesare. În această muncă a sa, a întâmpinat deseori greutăţi mari, indiferenţa colegilor chiar, dar în acelaşi timp s-a încrezut în providenţa lui Dumnezeu, cu ajutorul căreia a depăşit toate obstacolele. Mulţi îi spuneau că-şi pierde vremea educând copiii şi tinerii care ar putea să muncească şi fără educaţia lui. Don Bosco însă, privind la acei copii, vedea în ei nu atât copii părăsiţi şi neajutoraţi, dar fii ai lui Dumnezeu. Chipul lui Isus din ei îl determina pe Don Bosco să se îngrijească de fiecare în parte.

În evanghelia pe care am ascultat-o astăzi, am auzit cu toţii cuvintele pe care însuşi Isus le-a spus: "Adevăr, adevăr vă spun, dacă nu vă schimbaţi şi nu deveniţi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt 18,3). De cele mai multe ori, noi vedem în copii doar persoane capabile să se joace, să alerge, să ţipe etc. Nu vedem însă ceea ce este mai important în ei, şi anume: curăţia sufletului; acea curăţie pe care Isus ne-o dă ca exemplu astăzi. Şi noi cei mari trebuie să fim asemenea copiilor.

Într-o zi, Don Bosco aştepta trenul spre Torino. La un moment dat, observă un număr de copii care alergau în toate părţile, iar în final se adunară în jurul unui tânăr care părea să fie şeful. Se apropie de ei, dar copiii se împrăştie în toate părţile, rămânând faţă în faţă Don Bosco şi aşa-zisul şef. Cine sunteţi Dumneavoastră de veniţi şi ne stricaţi jocurile? Şi ce vreţi de la noi?

Dacă vă face plăcere, aş vrea să mă joc cu voi; răspunde preotul.

Dialogul a continuat şi Don Bosco află că tânărul nu avea tată şi nici loc de muncă. După ce-i oferă o medalie miraculoasă, se desparte prieteneşte de tânăr, aşteptându-l într-o zi la Oratoriu. Nu peste mult timp, tânărul avea să moară în faimă de sfinţenie.

E un exemplu printre multe altele din viaţa marelui educator al secolului trecut. Observăm aici modul în care Don Bosco se apropia de copii. Se cobora la nivelul lor, le vorbea cu prietenie şi astfel îi câştiga pentru Isus. Noi, cum împlinim îndemnul din sfânta Evanghelie: "cine primeşte un astfel de copilaş în numele meu, pe mine mă primeşte" (Mt 18,5).

Multe putem învăţa din viaţa acestui sfânt. Desigur, învăţătura pe care ar trebui să o luăm de la el nu este aceea de a ne dedica şi noi educaţiei copiilor şi tinerilor părăsiţi şi singuri. Nu este aceasta singura cale de a împlini voinţa lui Dumnezeu! Don Bosco ne învaţă astăzi să vedem în persoana celuilalt chipul lui Isus. Iar acest lucru l-a învăţat şi el de la mama sa Margherita, care poate fi luată şi ea ca exemplu pentru mamele care doresc să dea o educaţie bună copiilor.

Întâlnim chiar în viaţa de preoţie a lui Don Bosco intervenţii ale mamei. Se întâmpla uneori, ca după ce predica să fie felicitat. Mama însă îi spunea: "Giovanni, se prea poate să fi cules tu laude, mie însă mi se pare că a fost cam multă vanitate la mijloc. Pe viitor să predici clar şi simplu, să te înţeleagă şi cel mai sărman ţăran!"

Altădată îi spunea: "Aminteşte-ţi bine Giovanni, dacă te faci preot, şi din întâmplare o să devii bogat, să nu vii niciodată să mă cauţi; nu voi intra în casa ta!"

Sunt doar două sfaturi pe care mama i le repeta, dar suficiente pentru a ne putea da seama de grija pe care i-o purta, chiar şi atunci când era preot.

Am prezentat deci două exemple, Don Bosco şi mama sa Margherita, care au ştiut să împlinească cu adevărat voinţa lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi Dumnezeu ne cheamă într-un anumit loc, ne dă câte o misiune de îndeplinit. Ţinând cont de această misiune încredinţată nouă vom putea şi noi, asemenea lui Don Bosco, să împlinim voinţa lui Dumnezeu. Nu pe fiecare Dumnezeu ne cheamă să realizăm lucruri mari, aşa cum a făcut-o cu Don Bosco. Nu e necesar să realizăm lucruri mari, dar e necesar ca puţinul pe care îl realizăm, să-l realizăm cu o inimă mare, cu o inimă plină de bucurie. Sfântul Paul ne înşiră în prima lectură ce trebuie să facem: "Tot ceea ce este adevărat, de cinste, drept, curat, vrednic de iubire, virtuos şi lăudabil; la acestea îndreptaţi-vă cugetul!" (Fil 4,8).

Să învăţăm şi noi astăzi de la Don Bosco să iubim pe aproapele nostru şi să vedem în el chipul lui Isus. Astfel, ne vom putea bucura la sfârşit, de cuvintele din evanghelie: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii!" (Mt 25,34).

Adrian GHERGHELUCĂ

© Editura Sapientia