Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

VINEREA I DIN LUNĂ

Ez 34,11-16
Ps 17
Lc 15,3-7

Dumnezeu a plămădit în fiecare om o inimă, o inimă care bate pentru sine, pentru aproapele, pentru Dumnezeu, o inimă, care dacă ar înceta să mai bată, ar stopa viaţa omului, însă ar mai rămâne ceva şi anume: faptele de caritate făcute spre slava lui Dumnezeu.

Astăzi, în prima vinere din lună, Biserica ne aminteşte că Inima lui Isus a bătut nu numai pentru sine, ci mai mult pentru noi, pentru mântuirea nostră.

În fiecare primă vinere a lunii avem ocazia de a reflecta asupra străpungerii coastei lui Isus din care "a ieşit sânge şi apă" (In 19,34). Acest fapt nu este lipsit de semnificaţie.

Pentru creştini, vinerea este ziua în care Cristos a dus la împlinire planul lui Dumnezeu de mântuire a omenirii. Ultimile sale cuvinte spuse pe lemnul crucii "s-a împlinit" (In 19,30), vin să confirme încă odată că Dumnezeu împlineşte ceea ce promite.

Ne amintim cu toţii de relatarea din cartea Genezei, unde ni se prezintă căderea primilor oameni în păcat. Cu această ocazie Dumnezeu a promis un Mântuitor "Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei întinde curse călcâiului ei"(Gen 3,15). Jertfa lui Isus de pe Calvar este împlinirea acestei promisiuni. Sfântul Ambroziu în Preconiul pascal, care se cântă în noaptea de Înviere, spune despre păcatul lui Adam: "fericită vină care ne-ai meritat un Răscumpărător atât de mare!"

De fapt, ceea ce l-a determinat pe Dumnezeu la un astfel de act, a fost iubirea lui faţă de opera pe care o crease. Isus Cristos este expresia cea mai mare a acestei iubiri, iar expresia cea mai mare a iubirii lui Cristos faţă de noi este aceea că a acceptat să ia trup omenesc, să trăiască alături de noi, să sufere şi să moară pentru noi.

Atunci când soldatul a străpuns coasta lui Isus, din coasta străpunsă "a ieşit sânge şi apă" (In 19,34), elemente care, fără îndoială reprezintă viaţa. Ce ar fi trupul omului fără sânge şi viaţa omului fără apă? Fără sânge, omul ar fi un cadavru, iar fără apă, moartea ar fi inevitabilă. Aşadar din coasta străpunsă Cristos ne oferă viaţa. Atât de mare a fost iubirea lui faţă de noi, încât nu numai că a murit pentru păcatele noastre, dar şi-a dat viaţa ca noi să avem viaţă. Întreaga patimă a lui Cristos îşi găseşte împlinirea în ultimul gest de ură pe care îl mai puteau face călăii; străpungerea inimii: "Au privit la cel pe care l-au străpuns" (In 19,37) ne spune evanghelistul Ioan. Ne-am putea întreba, de ce insistă evanghelia asupra acestui amănunt? Ştim cu toţii că inima este simbolul iubirii. O mamă ca să-şi arate iubirea faţă de copilul său, îl strânge în braţe. Acolo, lângă inima sa, copilul se află în siguranţă. Când inima încetează să mai fie semnul iubirii, când omul îşi caută siguranţa departe de iubirea lui Dumnezeu, atunci se aseamănă cu situaţia poporului ales prezentată de profetul Ezechiel în prima lectură.

Pentru că nu a ţinut cont de iubirea lui Dumnezeu, nu s-a încrezut în atotputernicia lui, poporul evreu a alergat la zeii altor popoare, a încheiat diferite alianţe, ceea ce a însemnat încălcarea alianţei pe care Dumnezeu o încheiase cu el.

Într-o astfel de împrejurare, Dumnezeu nu renunţă la promisiunile sale, ci asemeni unui păstor care se îngrijeşte de turma sa, Dumnezeu îl adună pe Israel din locurile în care s-a risipit, se îngrijeşte de el, îl conduce din nou în ţara sa şi îl stabileşte pe lângă cursurile de apă şi prin toate locurile bune de locuit ale ţării. De fapt, nu numai că îl adună din toate părţile şi îi oferă locurile cele mai frumoase, dar însuşi Dumnezeu rămâne mereu prezent în mijlocul lor, aşa cum păstorul bun este totdeauna prezent în mijlocul oilor.

Păşunile verzi la care îi conduce Dumnezeu sunt semnul binecuvântărilor pe care le va revărsa asupra lor, iar staulul pe care îl va fixa pe munţii cei mai înalţi ai lui Israel, este simbolul Ierusalimului, simbolul templului din Ierusalim, inima lui, care va fi pentru multă vreme semnul unităţii şi al identităţii evreilor ca popor.

În greutăţi, omul, ca şi poporul ales, în loc să se abandoneze voinţei lui Dumnezeu, în loc să ceară ajutorul lui, caută el singur rezolvarea problemelor sale în aşa-zisele valori ale acestei lumi. Profetul Ezechiel ne învaţă astăzi că nu trebuie să abandonăm iubirea lui Dumnezeu.

Chiar dacă viaţa ni se pare un labirint fără ieşire, chiar dacă aparent ni se închid toate uşile în spatele cărora am putea găsi o rezolvare, Dumnezeu are grijă să ne deschidă fereastra credinţei, e suficient să ştim că această fereastră există. A fugi din faţa lui, a căuta valori străine de el, înseamnă că dispreţuim marea sa iubire. Dumnezeu este cel care ne aşteaptă totdeauna şi este gata să ne ofere darurile sale. Asemeni păstorului cel bun, se îngrijeşte de turma sa, "o conduce la păşuni verzi şi la ape liniştite" (Ps 23, 2).

Se spune despre o tânără, care era singurul copil al unei văduve, că într-una din zile, săturată fiind de sfaturile şi grija mamei, a plecat fără urmă de acasă. Mama o aştepta zi de zi neliniştită, până într-o seară, când, târziu fiind, fiica ei, singurul ei sprijin s-a întors acasă. Tânăra a rămas surprinsă găsind poarta şi uşa deschisă, iar lampa aprinsă, deşi era destul de târziu. După ce a intrat în casă, se auzi glasul mamei: "copila mea îţi este foame? Iată ţi-am păstrat din mâncarea pe care am pregătit-o în această seară, ia şi mănâncă".

Acestă întâmplare imită parcă în sinteză parabola fiului risipitor. Şi acesta ca şi tânăra pleacă de acasă, crezând că îşi va găsi fericirea departe de iubirea Tatălui, dar nu a fost să fie aşa. Greutăţile, singurătatea, lipsa afecţiunii l-au determinat să se reîntoarcă la iubirea abandonată şi din citirea parabolei ne dăm seama că cel mai mişcat de această întoarcere a fost tatăl, pentru că fiul care a fost pierdut, a fost găsit, fiul, care a frânt inima tatălui prin plecarea sa, s-a întors din nou la iubirea sa.

La fel procedează şi Dumnezeu cu cel care, din mizeria păcatelor în care se află, se întoarce la el, se converteşte la el. Nu-i închide poarta, nu-i stinge lumina, în schimb dacă se întoarce îl copleşeşte cu binecuvântări şi cu iubire. O asemenea atitudine ne prezintă şi evanghelia de astăzi.

În faţa lui Isus sunt două categorii de oameni: pe deoparte vameşii şi păcătoşii, care ascultă cu sinceritate cuvântul lui Isus, iar pe de altă parte farizeii şi cărturarii care ascultă ceea ce spune Isus, dar nu spre convertirea lor, ci ca să găsească în el un motiv de condamnare.

Aşa cum obişnuia s-o facă des, Isus se adresează printr-o pildă, în special celor din a doua categorie, farizeilor şi cărturarilor, care s-au scandalizat de poziţia sa faţă de păcătoşi. "Dacă un om are o sută de oi şi pierde una, le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi merge pentru a o căuta pe cea pierdută până o găseşte. După ce o găseşte, de bucurie se întoarce acasă, cheamă prietenii şi vecinii şi împreună se bucură de oaia care fusese pierdută şi acum a fost găsită".

Este cunoscut faptul că atunci când într-o turmă de oi apare un pericol, oile se adună grămadă, dar se adună şi atunci când aud glasul păstorului, fapt care nu se întâmplă în cazul altor animale.

Folosindu-se de o astfel de parabolă, Isus evidenţiază importanţa păstorului. Atunci când păstorul porneşte în căutarea oii pierdute, celelalte oi nu se risipesc, pentru că în lipsa lui poate veni duşmanul, de aceea rămân unite.

O atmosferă similară era şi în Vinerea Mare, când micul grup, care a mai rămas fidel lui Isus, s-a unit în jurul crucii, în jurul lui Cristos, care murind pe cruce, adăuga astfel la această mică turmă oaia pierdută, omenirea răscumpărată prin sângele lui.

Revenind la ultimile cuvinte ale lui Isus de pe cruce "s-a împlinit" (In 19,30), putem constata că Isus a spus aceste cuvinte, nu cu ură, nu cu duşmănie faţă de cei care l-au răstignit, ci cu bucurie, cu bucuria împlinirii misiunii încredinţate lui de Dumnezeu.

Deşi, omeneşte vorbind ar trebui să compătimim suferinţele lui Isus din Vinerea Mare, totuşi suntem invitaţi să ne bucurăm şi aceasta pentru că prin patima, moartea şi apoi învierea sa, Cristos ne-a salvat de moartea veşnică, ne-a readus în turma sa. Simbolul cel mai sublim al acestui gest de iubire este inima străpunsă de suliţa ostaşului.

Inima lui Isus pe care o cinstim astăzi înseamnă iubire, înseamnă jertfă, înseamnă bucurie. În faţa inimii lui Isus, nu trebuie să fim cuprinşi de compătimire, ci recunoscându-ne nimicnicia şi mizeria păcatelor noastre să plângem de bucurie.

În faţa inimii lui Isus să învăţăm ce înseamnă iubirea, jertfa şi bucuria. Să învăţăm să renunţăm la egoismul nostru propriu şi să ne deschidem inima spre Dumnezeu şi spre aproapele. Să-l iubim şi să ne jertfim pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, aşa cum Cristos ne-a iubit şi s-a jertfit pentru noi, iar din inima sa străpunsă să sorbim fără încetare bucuria şi pacea.

Felician TIBA

© Editura Sapientia