Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SFÂNTUL NICOLAE
6 decembrie

Is 6,1-8
Ps 39
Lc 10,1-9

"Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru din ceruri milostiv este" (Lc 6,36).

În fiecare zi avem posibilitatea de a vedea în jurul nostru oameni care, din diferite motive, duc lipsă de cele necesare unui trai decent. E de ajuns să păşim în stradă şi să vedem numărul destul de mare de cerşetori şi ne vom da seama de situaţia dificilă în care se zbat unii dintre semenii noştri. Şi dacă cerşetorii ar fi singurii copleşiţi de lipsuri, atunci am putea concluziona că sunt totuşi puţini cei care nu au mijloacele materiale minime de întreţinere a vieţii. Dar sunt mulţi, foarte mulţi chiar în timpurile noastre care, deşi sunt săraci, nu-şi etalează propriile lipsuri şi de aceea rămân în anonimat.

Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de aceşti oameni? Nu cred că diferită de cea a sfântului Nicolae pe care îl sărbătorim astăzi. S-a născut la Patar, oraş al Lyciei, dintr-o familie bogată şi profund creştină. Deprinde de mic dragoste faţă de cei săraci şi dovedeşte acest lucru prin fapte concrete. Rămas orfan de la o vârstă destul de tânără, a dispus de toată averea părinţilor săi ajutându-i pe cei săraci. A ajuns episcop printr-o providenţială întâmplare. Murind episcopul locului, cei adunaţi pentru a-i alege un succesor nu au reuşit să se pună de accord asupra unei singure persoane şi, pentru a pune capăt neînţelegerilor, au hotărât că va fi episcop cel care va intra primul în biserică în ziua următoare. După obiceiul său, sfântul Nicolae vine dis-de-dimineaţă la biserică şi rămâne surprins de voinţa concetăţenilor săi de a-l alege episcop. Acceptă, însă cu umilinţă, dorinţa lor şi cât timp va fi episcop se va îngriji cu mare dragoste de "turma" sa.

Un exemplu de autentică dragoste creştină îl putem desprinde din viaţa sa. Se spune că în acelaşi oraş cu dânsul trăia un nobil care, ruinat fiind şi nemaiavând cu ce să le întreţină pe cele trei fiice ale sale, a hotărât să le prostitueze. Auzind de situaţia nefericitului tată, sfântul Nicolae, cuprins de milă, îi aruncă într-o seară o pungă cu bani printr-o fereastră rămasă deschisă. Nu se poate descrie bucuria tatălui care, văzându-se salvat din dificultăţile materiale, a renunţat cu bucurie la ideea de a-şi prostitua propriile fiice. Reuşeşte chiar, cu aceşti bani să o mărite pe cea mai mare dintre fiice. Dar timpul trece şi tatăl se găseşte în aceeaşi dificultate când trebuie să o mărite pe cea de-a doua fiică. Sfântul Nicolae îl ajută aruncându-i încă o pungă cu bani cu care acesta îşi acoperă noile cheltuieli. Dorind să-l cunoască personal pe binefăcătorul său, a aşteptat până când, pentru a treia oară, sfântul îşi repetă gestul său de caritate. Descoperindu-l, se aruncă în genunchi în faţa lui şi îi mulţumeşte pentru gestul său.

În faţa situaţiei nefericitului tată o inimă şi o minte fatalistă ar putea spune că avem de a face cu victima unui destin potrivnic şi neîndurător. Concluzia care se desprinde până la urmă dintr-o astfel de apreciere este resemnare şi pasivitate. Dar o inimă şi o minte creştină nu poate privi lucrurile în felul acesta. Ea vede în cel aflat în dificultate o victimă a egoismului semenilor şi a lipsei de iubire faţă de aproapele. Situaţia lui critică nu este consecinţa unui destin rău, ci rodul păcatului, împotriva căruia trebuie să lupţi cu arma carităţii.

În ordinea carităţii a acţionat şi sfântul Nicolae atunci când, experiind în inima sa sentimentul milei, trece la acţiune. Mila, ca efect al dragostei, care ar trebui să ne caracterizeze pe noi creştinii, presupune un raport personal cu cel care suferă. Este un simţământ ce nu se poate ivi decât în fiinţa capabilă să înţeleagă o altă fiinţă, şi înseamnă a i se substitui, a participa la durerea ei nu din afară, ci dintr-o perspectivă identică ei. Mila este, desigur, o ieşire din sine, operaţie pe care Cristos o recomandă cu atâta insistenţă discipolilor, ascultătorilor şi interlocutorilor săi. Mila, ne spune Nicolae Steindhardt în una din cărţile sale, transcende dreptatea care este logică, matematică, cantitativă şi raţională. Ba o şi sfidează, neţinând cont de ea şi nici de raţiunea practică ori teoretică. Mila este contrariul contabilităţii care este rigidă şi fixă, mila, opusul ei, este mereu gata să uite, să ierte, să ajute, deoarece ea izvorăşte din dragoste faţă de aproapele. Nu este nici măcar o simplă activitate condescendentă faţă de ceilalţi, ci o luptă în care trebuie depăşit firescul şi în care crucea, adică renunţarea şi jertfirea a ceea ce ne este propriu, are rolul principal.

Atunci când Isus spune: "Fiţi milostivi, după cum Tatăl vostru din ceruri, milostiv este" (Lc 6,36), o arată ca fiind dincolo de limitele lumii şi că cel care şi-o însuşeşte îşi arată calitatea de fiu al lui Dumnezeu. Caritatea faţă de aproapele devine semn clar al iubirii noastre faţă de Dumnezeu "căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede?" (In 4,20) ne învaţă sfântul Ioan în prima sa scrisoare. Nici un om nu este scutit de datoria carităţii. Nici un om nu are dreptul de a trăi numai pentru sine, de a se gândi numai la mântuirea sa şi de a fi dezinteresat de mântuirea, de suferinţele şi trebuinţele aproapelui său. Isus însuşi ni se oferă ca model al dragostei faţă de aproapele prin cuvintele: "Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit şi eu pe voi" (In 13,34). În viaţa creştină, toate faptele bune îşi au izvorul în dragostea infinită, eternă şi universală a lui Dumnezeu faţă de lume, deoarece, în cadrul iubirii, noi îl iubim pe Dumnezeu pentru că el ne-a iubit mai întâi, iar iubirea lui Dumnezeu devine motiv al iubirii noastre şi imperativ de a ne deschide faţă de semenii noştri cu o egală iubire cu care am fost şi suntem iubiţi de Dumnezeu.

Imperativul zilei ne cere apostolatul faptelor creştineşti. Este timpul să nu mai iubim "cu vorba, ci cu fapta", după îndemnul sfântului Ioan. Desigur, cuvântul poate determina salturi calitative în viaţa spirituală. Dar dacă el nu este urmat de fapte concrete, îşi pierde din puterea lui de convingere. De aceea, în viaţa zilnică trebuie să trăim în aşa fel ca în tot ceea ce facem, în gând, în vorbă şi faptă, să oglindim influenţa binefăcătoare a dragostei lui Dumnezeu asupra noastră, conformându-ne exigenţei pe care Isus le-o cere apostolilor înainte de trimiterea lor în lume: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre bune să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri". De conduita creştinilor depinde, aşadar, ca Dumnezeu să fie preamărit şi adorat. Stilul nostru creştin de viaţă, modul de a lucra, de a gândi şi a vorbi, toate influenţează pe cei din jur. La fel dragostea faţă de aproapele, asistenţa lui, îngăduinţa, răbdarea, împlinirea conştiincioasă a datoriilor care ne revin în orice situaţie, sunt cartea de vizită a trăirii noastre creştine.

În modul acesta vom afirma concret eterna actualitate a evangheliei în viaţa omenirii şi vom revela misiunea Bisericii în lume, deoarece, trăirea conform poruncilor lui Cristos are puterea de a converti mai mult decât cuvintele frumoase trădate prin atitudini inconsecvente. Desigur că, apostolatul faptelor creştineşti este un ideal înalt şi implică o luptă eroică încordată, plină de răbdare şi perseverenţă împotriva răului din noi şi din lume. În acest scop, trebuie să avem o conştiinţă trează ca şi sfântul Nicolae, că misiunea noastră vine de sus şi o îndeplinim în numele lui Cristos. Drept urmare nu putem renunţa la ea fără a ne face vinovaţi de trădarea chemării noastre de creştini.

Astăzi, când mulţi dintre semenii noştri au nevoie de sprijin material şi sufletesc, cuvintele lui Isus adresate învăţătorului legii, căruia îi fusese prezentată parabola samariteanului milostiv, sunt o invitaţie la acţiune concretă: "Du-te şi fă şi tu la fel".

Sebastian BILBOC

© Editura Sapientia