Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

POMENIREA TUTUROR
CREDINCIOŞILOR RĂPOSAŢI
2 noiembrie

Is 25,6-9
Ps 26
Rom 14,7-9.10b-12
Lc 12,35-40

Pe măsură ce toamna înaintează, iar verdele naturii ce ne-a încântat pe noi şi a susţinut speranţa mai bine de jumătate de an, mulţumit parcă de a-şi fi împlinit rostul, de acum obosit, urmăreşte nostalgic policromia arborilor care, zi de zi, dispare în graba frunzelor căzătoare. Trăind şi noi în compania naturii înconjurătoare, vrând-nevrând, eşti antrenat parcă în melancolia despuierii ei, obligat cumva să-i ţii hangul şi să repeţi refrenul care ţi se potriveşte: Memento mori (Adu-ţi aminte că vei muri, omule).

Îngânduraţi, doritori de a-i înţelege lecţia tăcută, socoţi că ţi-ar prinde bine, în serile tot mai lungi ce te întâmpină, să parcurgi vreun capitol din Sfânta Scriptură, ca de exemplu, capitolul 40 din Înţelepciunea lui Ben Sirah: O, moarte! Cât de amară este amintirea ta pentru omul care trăieşte fericit întru avuţiile sale (Sir 1, 1).

Chiar dacă omul nu reuşeşte, totuşi, să se gândească prea des la ceea ce va urma după scurta sa viaţă, unele momente venite din afară îl ajută la o astfel de reflecţie.

Dacă ne uităm atenţi în calendar vedem că în prima zi a lunii noiembrie este Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Aceştia, după ce au murit pentru lume şi pentru păcat au ajuns deja în glorie în adevărata şi statornica viaţă. Astăzi, pe 2 noiembrie, suntem invitaţi să ne aducem aminte de cei care au mers înaintea noastră cu semnul credinţei, dar de a căror mântuire nu suntem siguri. În această zi se pomenesc toţi credincioşii răposaţi: rude, prieteni, cunoscuţi sau necunoscţi care parcă strigă mereu: Aveţi milă de noi, ne bazăm pe voi! Fericirea sfinţilor, precum şi apelul răposaţilor se îngemănează pe tot parcursul lunii noiembrie (nu numai) în obsedantul şi salvatorul: Memento mori!

Respectul pentru cei răposaţi face parte din cele mai vechi timpuri din religia omenirii. Găsim la toate popoarele preocuparea de a se îngriji de trupurile celor morţi. Biserica, încă de la început, văzând în trupurile credincioşilor temple ale Duhului Sfânt, destinate învierii, a împărtăşit aceleaşi sentimente. La cei vechi, pentru a arăta respect pentru cei răposaţi, trupurile lor erau stropite cu balsam. La multe din lespezile vechilor sarcofage pot fi văzute găuri cu mici tuburi metalice care serveau la introducerea balsamului după înmormântare.

Se cunosc şi superstiţiile care circulau în trecut cu privire la grija pentru cei răposaţi. Cu privire la necesitatea înmormântării, era o condiţie absolută pentru ca sufletul să-şi găsească dincolo odihna. Prin urmare, dacă trupul cuiva ar fi rămas neînmormântat, sau, mai rău, dacă rămăşiţele pământeşti ar fi fost distruse sau împrăştiate, se credea că sufletul e condamnat să rătăcească veşnic, fără odihnă. E ceea ce ne prezintă Sadoveanu în romanul său Baltagul; această credinţă o determină pe Vitoria Lipan să pornească în căutarea soţului ei care nu s-a mai întors acasă.

Aşa cum spune unul din documentele Conciliului al II-lea din Vatican, "conştientă de comuniunea întregului Corp Mistic al lui Cristos, Biserica celor aflaţi pe cale, încă din primele timpuri ale religiei creştine, a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi" (LG 50).

Rugăciunea pentru cei morţi, aşadar, urcă până la originile Bisericii. Dar urmele unei comemorări colective a credincioşilor răposaţi le găsim mult mai târziu. Regula monachorum atribuită sfântului Isidor de Sevilla (636) prescrie ca în ziua de luni după Rusalii să se celebreze Sfânta Jertfă pentru toţi morţii. Această comemorare a tuturor morţilor a apărut, probabil, ca o replică a sărbătorii Tuturor Sfinţilor care în multe regiuni ale Occidentului se celebra după exemplul grecilor, în prima duminică după Rusalii. La început se constată pretutindeni tendinţa de a alege pentru comemorarea tuturor morţilor o zi care urma după o solemnitate însemnată, cum ar fi Epifania, Rusaliile, fondatorul unei biserici etc. Astfel, la Fulda, în Germania, comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi se ţinea la 17 decembrie, aniversarul morţii sfântul Sturme, fondatorul mănăstirii. Dar adevăratul întemeietor al pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi trebuie considerat sfântul Odillon, abatele de Cluny (904-1048). În anul 998, abatele mănăstirii dispune ca la 2 noiembrie să fie comemoraţi toţi călugării răposaţi. Practica aceasta s-a generalizat în toată Europa imediat prin cele o mie de mănăstiri benedictine, abaţia de la Cluny devenind principala forţă spirituală a Occidentului; astfel, în 1311, Roma stabileşte oficial ca pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi să se celebreze la 2 noiembrie. Mai târziu, spre sfârşitul secolului al XV-lea, călugării dominicani din Spania au introdus obiceiul de a celebra la ziua morţilor trei liturghii ca şi la Crăciun.

Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi ne poartă, în mod logic, să medităm despre moarte, acest fapt misterios şi îngrijorător pe care toţi îl ştim bine, dar care de multe ori ne forţează să ne mişcăm orizontul conştiinţei noastre, crezând că vom duce în acest mod o viaţă mai senină. Este adevărat că moartea este şi rămâne un fapt negativ, la care natura noastră se răzvrăteşte; cu toate acestea, Cristos a ştiut să facă din moarte un act de dăruire, de iubire, de răscumpărare, de eliberare. Acceptând în mod creştin moartea, noi o învingem pentru totdeauna.

De fapt, tematica acestei celebrări este credinţa în învierea lui Isus Cristos, în existenţa purgatoriului şi a comuniunii sfinţilor - mistere ce se îmbină între ele.

Biserica învaţă că, după moartea trupului, sufletul uman poate subzista într-una din aceste trei ipostaze: prima - care este o stare total fericită prin vederea lui Dumnezeu în cer, dacă sufletul este cu desăvârşire curat; a doua este o stare de nefericire totală, cauzată de refuzul conştient dat lui Dumnezeu, stare identificată cu iadul. În aceste două stări nu există posibilitate de schimbare, întrucât timpul, ca şi condiţionare ontologică, dispare. A treia stare este cea identificată cu purgatoriul. Este o stare tranzitorie şi, într-un fel, o stare de bucurie. Sufletul aflat în această stare se ştie salvat şi, pentru că voinţa sa este de-acum conformă cu cea a lui Dumnezeu, acceptă cu bucurie purificarea necesară. Este şi o stare de suferinţă, născută din dorinţa sa intensă de a intra în împărăţia lui Dumnezeu, dorinţă cu atât mai dureroasă cu cât a dobândit o conştiinţă limpede asupra sfinţeniei lui Dumnezeu şi asupra gravităţii păcatelor proprii. Este şi o stare de speranţă, căci sufletul are certitudinea că va intra cândva în viziunea beatifică la care aspiră.

Iată, cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Se va îndeplini ceea ce am auzit azi în lectura întâi: Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe feţele tuturor. Iată de ce Biserica ne invită în această lună, în chip special să ne rugăm şi să ajutăm sufletele din purgator. Dar aceasta să o facem din toată inima? Deseori, trebuie să o recunoaştem, suntem foarte superficiali: facem un semn al crucii, murmurăm o rugă (cu gândul cine ştie pe unde), intonăm un psalm, păstrăm un moment de tăcere şi atât. Cât este de puţin! Sau uităm că va veni un moment unic în care noi vom fi cei care vom dormi sub o simplă lespede de piatră, într-un cimitir dintre atâtea din lumea aceasta. Vom dormi sub o lespede rece care va atrage sau nu atenţia trecătorilor la fel de indiferenţi ca şi noi cei de azi. Şi din acel moment, noi vom fi cei care vom aştepta ca un suflet binevoitor de pe pământ să-şi împreuneze mâinile într-o rugă scurtă: Doamne, odihneşte-l.

Să-i ajutăm pe cei răposaţi prin metoda cea mai eficientă care este jertfa Sfintei Liturghii. Fiind vorba de meritele lui Cristos suntem siguri că Dumnezeu ne va asculta, întrucât Isus Cristos este Fiul său preaiubit. A-i cere lui Dumnezeu ceva în numele lui Isus înseamnă a-l forţa să ne asculte. Un alt ajutor pentru cei din purgator poate fi rugăciunea noastră. Când ne rugăm pentru sufletele din purgator nu-i cerem lui Dumnezeu să-şi retragă sentinţa pronunţată asupra lor, nici ca să facă să sufere mai puţin. Prin rugăciunea noastră cerem numai ca Dumnezeu să grăbească procesul de purificare a sufletelor, primindu-le cât mai repede în fericirea veşnică. Nimic altceva. De asemenea, la toate acestea să alăturăm şi fragilele noastre merite pe care le-am câştigat prin faptele noastre bune. Aşadar, în timp ce noi ne rugăm pentru sufletele din purgator, aici, pe pământ, sfinţii din cer se roagă pentru noi. Se realizează, astfel, un circuit de merite şi ajutoare de la un membru al Corpului Mistic la altul.

Această zi de 2 noiembrie, în care Biserica comemorează toţi credincioşii răposaţi, se poate numi ziua speranţei, pentru că sufletele credincioşilor răposaţi sunt iluminate de lumina speranţei în fericirea eternă a celor salvaţi, adică a sfinţilor, care va deveni şi pentru ei, mai devreme sau mai târziu, certitudine clară.

Vasilică PANĂ

© Editura Sapientia