Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SFÂNTUL FRANCISC DIN ASSISI
4 octombrie

Gal 6,14-16
Ps 15
Mt 11,25-30

Într-o perioadă în care luxul, setea de putere şi decăderea morală a oamenilor Bisericii erau foarte mari, Dumnezeu a ridicat din rândul credincioşilor un mare sfânt care, prin viaţa sa trăită în conformitate cu evanghelia lui Cristos, a trezit în contemporanii săi o adevărată căinţă de păcate şi o reînnoire profundă a vieţii lor.

Acelaşi lucru continuă să-l facă şi astăzi, dovadă fiind mulţimea imensă de franciscani care îl urmează prin trăirea sfaturilor evanghelice: sărăcie, curăţie şi ascultare, prin care ei îşi exprimă ataşamentul absolut faţă de Cel care este mai presus de toate şi prin care dau lumii mărturie despre speranţa care se află în ei.

Sfântul Francisc s-a născut la Assisi, în 1182, având ca mamă o femeie evlavioasă, pe nume Pica, iar ca tată un bogat negustor de stofe, Pietro Bernardone. Încă din copilărie a dovedit că are o fire blândă şi generoasă, ştiind să dea de pomană celor săraci. Ca tânăr a fost, însă, plin de orgoliu şi însetat de putere. Risipea foarte uşor banii tatălui său şi organiza petreceri pentru camarazii săi. Pentru acest din urmă fapt a fost proclamat de tineri ca "rege al petrecerilor şi al tinerilor". Dar soseşte şi clipa în care, atins de harul lui Dumnezeu, este copleşit de iubire faţă de Domnul şi, simultan, este dezgustat de toată această viaţă destrăbălată. Observându-i schimbarea, prietenii au crezut că avea de gând să se însoare. "Soţia pe care o voi alege - le-a răspuns el - este cea mai nobilă, cea mai bogată şi cea mai frumoasă femeie din câte s-au văzut vreodată, căci le depăşeşte pe toate în graţie şi înţelepciune". Se referea la sărăcie.

În Biserica "Sfântul Damian" primeşte din partea Răstignitului o misiune deosebită: "Du-te, Francisc! Du-te şi repară-mi casa pe care o vezi cum cade în ruină!". Înţelegând ad litteram această poruncă, munceşte la restaurarea acelei biserici, apoi a bisericii "Sfânta Maria a Îngerilor" din Porţiuncula, care va deveni curând leagănul Ordinului Fraţilor Minoriţi. Nu peste mult timp însă, va înţelege că Domnul îi cerea să lucreze la însănătoşirea creştinătăţii, trăind în umilinţă şi sărăcie şi cerşindu-şi pâinea. El se bucură de sărăcia sa mai mult decât se bucura odinioară de bogăţiile sale. Înainte visa să devină un mare prinţ, acum este mai mândru că a devenit "heraldul Marelui Rege", cum o va proclama într-o zi în faţa tâlharilor care-l atacaseră.

Sărăcia era pentru el "această Doamnă a popoarelor", care a ajuns ca o văduvă mizerabilă şi de toată lumea dispreţuită, când, de fapt, ea este Regina tuturor virtuţilor, "această adevărată Doamna Noastră Sărăcia care ni se înfăţişează plină de tristeţe, alungată dintre noi". Ea face ca "sufletul reţinut încă pe pământ să stea de vorbă cu îngerii; ea l-a însoţit pe Cristos pe cruce, şi a fost schingiuită împreună cu Cristos, şi a înviat cu Cristos, şi împreună cu Cristos s-a înălţat la cer".

Într-o zi, auzind cuvintele evangheliei "nu luaţi nici aur, nici argint, nici monede de aramă..." (Mt 10,9), se dezbrăcă de hainele sale, îmbrăcă o rasă aspră şi, încins cu o funie, plecă desculţ să dea mărturie că Domnul este mai presus de toate, să predice pocăinţa, dorind să-i salveze pe aceia care stăteau departe de iubirea lui Dumnezeu. Astfel, sfântul Francisc devine apostolul sfintei sărăcii. Roadele predicii şi exemplului său nu întârzie să apară: dispar duşmăniile, pomana dată săracilor este practicată cu generozitate; se formează în jurul lui un grup de ucenici, apoi o comunitate de fraţi care va lua numele de ordin şi care va duce peste veacuri lucrarea şi spiritul maestrului lor.

La baza acestei mari virtuţi, aceea a sărăciei, se află o atitudine interioară de detaşare de tot ceea ce înseamnă lucru creat, o atitudine de încredere totală în Providenţă. Această deschidere fundamentală faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nu poartă alt nume decât umilinţa. Iată un exemplu în care el şi-a învins orgoliul. Se afla, nu departe de Assisi, o leprozerie pe lângă care, tânărul Francisc, când trecea, îşi închidea ochii şi îşi astupa nările, pentru că nu putea suporta vederea şi mirosul leproşilor. Plimbându-se călare prin apropiere, i s-a întâmplat ca una din aceste fiinţe sărmane să apară la cotitura unui drum ca să-i ceară de pomană. Împins de o forţă irezistibilă, dar şi cu spontaneitatea care-i era naturală, a descălecat, s-a apropiat de lepros şi i-a dat de pomană, apoi i-a sărutat rănile, lucru pe care l-a făcut imediat şi cu toţi ceilalţi bolnavi din leprozerie. "Când m-am retras din mijlocul lor - a spus el în ajunul morţii sale - ceea ce mi-a părut că până atunci era amar s-a schimbat, în ceea ce mă priveşte, în dulce mângâiere a sufletului".

Pentru umilinţa de care a dat dovadă Sărăcuţul din Assisi, Dante Alighieri, el însuşi terţiar franciscan, îi plasează tronul în ceruri, foarte aproape de tronul lui Cristos.

Asemănarea sfântului Francisc cu Isus cel sărac şi umil până la moarte este desăvârşită prin purtarea stigmatelor, a rănilor preasfinte ale Domnului, pe care le-a primit pe muntele Alverna, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 1224, pe când medita la patima şi moartea lui Cristos. Începând din acea zi şi până la moarte, viaţa sa nu a fost decât o agonie luminoasă. Din suferinţele sale, pe care le-a acceptat din iubire faţă de Dumnezeu şi pentru mântuirea oamenilor, compune imnuri de bucurie, dintre care cel mai cunoscut este "Cântarea creaturilor". Şi ca o dovadă a trăiniciei vieţii sale spirituale, sfântul Francisc întâmpăină moartea cu aceste cuvinte demne de un copil al lui Dumnezeu şi care merită să fie reţinute de fiecare creştin, de fiecare dintre noi: "Fii binevenită, sora mea moarte! Fii binevenită!"

Şi dacă fratele Francisc nu a acceptat în timpul vieţii să fie numit sfânt, conştient fiind de propriile-i slăbiciuni, la numai doi ani de la moartea sa, în 1228, Papa Grigore al IX-lea îi recunoaşte meritele, ridicându-l la cinstea altarelor.

Cea mai mare cinste pe care o poate aduce un creştin unui sfânt este, fără îndoială, imitarea virtuţilor lui. Deoarece sfântul Francisc din Assisi a practicat virtuţile creştine într-un mod eroic, sfinţenia vieţii sale este o provocare pentru toţi membrii poporului lui Dumnezeu. De fapt, Cristos însuşi, exemplul oricărei desăvârşiri, îi cheamă pe toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii: "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit" (Mt 5,48). Prin această sfinţenie, care înseamnă conformarea propriei voinţe cu voinţa lui Dumnezeu care îi iubeşte pe toţi oamenii, inclusiv pe duşmani, se va ajunge la un mod de viaţă mai uman şi în societatea pământească (LG 40). Este evident, totuşi, că creştinii care trăiesc în lume au un mod de a trăi viaţa de sfinţenie diferit de cel al sfântului Francisc şi al călugărilor.

Trăim într-o lume care nu diferă mult de cea în care a trăit sărăcuţul din Assisi: o lume impregnată de materialism, consumism şi individualism, o lume a războaielor şi a urii şi, nu în ultimul rând, o lume în care căutarea şi satisfacerea plăcerii este cel mai important principiu de viaţă. Noi, creştinii, suntem invitaţi astăzi să ne întrebăm în ce măsură purtăm în noi înşine mentalitatea lumii şi în ce măsură trăim în spiritul lui şi al evangheliei sale. A sosit timpul să alegem între Cristos şi lume. Dacă ne hotărâm să-l urmăm pe Cristos, să ne angajăm în mod personal şi existenţial în împlinirea acestei decizii. Concret, ce avem de făcut? Să renunţăm la orgoliu şi la tot ce înseamnă egoism; să ne deschidem iubirii faţă de ceilalţi, învăţând să iertăm, să ajutăm pe cei aflaţi în lipsuri şi nevoi, după propriile posibilităţi, să împărtăşim viaţa, bucuriile şi neliniştile celorlalţi oameni, participând la aceleaşi activităţi, promovând binele material şi spiritual al persoanelor şi comunităţilor.

Conştienţi de chemarea pe care am primit-o, aceea de a fi "sarea pământului" şi "lumina lumii" (cf. Mt 5,13-14), dar conştienţi şi de slăbiciunile proprii şi de dificultăţile care vin din partea lumii, să cerem prin mijlocirea sfântului Francisc din Assisi ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea răspunde cu generozitate iubirii lui Cristos, care "nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi" (Mt 20,28).

Mihai BUJOR

© Editura Sapientia