Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SFÂNTUL ANTON, abate
17 ianuarie

Ef 6,10-13.18
Ps 15,1-2a; 5,7-8.11
Mt 19,16-21

"Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer. Apoi vino şi urmează-mă!" (Mt 19,21)

Deja din primele veacuri creştine, creştinii aduceau un cult deosebit martirilor, care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor în Cristos. Acestora le-au urmat alţi mărturisitori ai credinţei, care deşi nu şi-au vărsat sângele pentru credinţă, s-au retras în pustiu, străduindu-se ca întreaga viaţă să fie uniţi cu Cristos, să-i aparţină lui în totalitate. Pe aceşti teofori (purtători de Dumnezeu) îi numim asceţi, monahi, fecioare etc; şi acestor exemple vii de trăire creştinească, creştinii le-au adus onoruri deosebite. Acest frumos şi pios obicei mai este practicat şi în ziua de astăzi de întreaga lume creştină, atât catolică, cât şi ortodoxă.

Conform tradiţiei creştine, Biserica propune pentru ziua de astăzi un sfânt comun, un model de viaţă desăvârşită, de viaţă creştină autentică, demnă de urmat. Despre el, aşa cum ni-l descrie sfântul Atanasie, care i-a fost prieten, ucenic şi biograf, ştim că s-a născut la Como în centrul Egiptului, în anul 250. A trăit 105 ani.

Rămânând orfan la vârsta de numai 20 de ani, în urma pierderii ambilor părinţi, el nu se descurajează; această pierdere nu constituie pentru el o piatră de poticnire în drumul său, ci consideră că prin moarte, omul care l-a slujit pe Dumnezeu, pătrunde într-o existenţă fericită. Deşi nu avea o pregătire intelectuală, neştiind nici măcar să citească, avea totuşi o memorie foarte bună. De altfel, când asculta cuvintele evangheliei, el memora multe din cele auzite, păstrându-le cu sfinţenie în memoria sa, în inima sa.

Cu puţin înainte de a se retrage în pustiu, a început să practice o viaţă de pocăinţă şi rugăciune în apropierea casei părinteşti, unde îşi conturează vocaţia sa. Tot în acest timp frecventează biserica foarte des, pentru ca în acest loc să se poată reculege, ca în final să dea un nou sens noii sale vieţi, pe care dorea să o practice printre cei mai asceţi ai acelui timp. Se roagă foarte mult, ca Dumnezeu să-l lumineze cu harul său pe drumul unei vieţi austere.

Într-una din zile, aflându-se la biserică, aude citindu-se din sfânta evanghelie pasajul în care Isus se adresează tânărului bogat prin cuvintele: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer. Apoi vino şi urmează-mă!" (Mt 19,21)

Aceasta este şi tema pe care Biserica ne-o propune în ziua de astăzi spre meditare şi aprofundare. Astfel şi noi suntem chemaţi să luăm o decizie definitivă, pentru a împlini această alternativă a lui Isus, căci "Dumnezeu nu aşteaptă de la noi decât să facem primul pas, şi restul îl va face dânsul" (sfânta Tereza de Lisieux).

Aşadar, acestea sunt cuvintele care au dat lovitura de graţie, care l-au transformat pe sfântul Anton, încât nu a ezitat să îmbrăţişeze din toată inima această chemare sfântă. Din acest moment se hotărăşte ca să-şi împartă averea cu cei nevoiaşi, pentru sine nereţinând nimic din cele efemere, sortite degradării. Conviins fiind până în adâncul inimii, s-a decis să se retragă în pustiu, ca acolo să se dăruiască total lui Dumnezeu, printr-o viaţă de post şi rugăciune.

Retras în pustiu, nu se lasă absorbit în mod excesiv de problema siguranţei materiale, nici de grija zilei de mâine (cf. Mt 6,34). Aici se pregăteşte să devină un mare atlet al lui Cristos; vrea şi chiar va reuşi să alerge pe stadionul marilor întreceri spirituale, unde nu toţi cei care i-au startul ajung primii la linia de sosire. Unii se poticnesc şi cad, alţii cu greu abia ajung. Asemenea lui, mulţi sunt chemaţi la perfecţiune, sunt mişcaţi spre ea de harul lui Dumnezeu, ajung chiar să o dorească, dar din cauza indeciziei lor, trăiesc şi mor în mijlocul vieţii lor lâncede şi imperfecte. Ca atare, cel care se angajează în realizarea acestui obiectiv, trebuie să depună efort, concentrare maximă, gândul trebuie dezlipit de patimi şi de lucrurile materiale şi îndreptat spre ţintă, spre Dumnezeu.

De aceea, trebuie să cugetăm foarte bine şi să ne dăm seama că nu ajunge doar dorul după perfecţiune, dar trebuie să fim decişi definitiv a parcurge această cale presărată cu spini. Această cale ni se pare anevoiasă, greu de parcurs, dar cu ajutorul tenacităţii o putem parcurge, căci "cel care se decide de la început pentru un lucru bun - oricât de greu, dacă îl face cu gândul de a-i fi plăcut lui Dumnezeu, nu are de ce să se teamă" (sfânta Tereza de Lisieux).

Să privim la sfântul Anton care a renunţat la moştenirea lăsată de părinţi, în favoarea săracilor, să ne întrebăm ce semnificaţie poate avea pentru noi gestul său?

Putem observa, în primul rând, prin gestul său, faptul că el pune în aplicare cuvintele lui Isus: "Mergi, vinde tot ce ai, dă săracior şi vei avea comoară în cer. Apoi vino şi urmează-mă" (Mt 19,21). În al doilea rând, gestul său semnifică dezlipirea de cele materiale, care puteau fi un obstacol în calea desăvârşirii sale.

La începutul vieţii sale de pocăinţă, în dorinţa de a-şi desăvârşi viaţa creştină, sfântul Anton, se supunea în modul cel mai sincer asceţilor, care erau experţi în cele spirituale, pentru că de la fiecare avea de învăţat câte ceva; la unul admira bunătatea, la altul blândeţea, umilinţa, răbdarea şi multe alte virtuţi, pe care, întorcându-se la locul său de rugăciune, căuta cu statornicie să le practice pe toate.

Astfel, în antichitatea creştină şi în decursul veacurilor viaţa şi faptele sfântului nu au putut fi trecute cu vederea, dar au avut un ecou puternic. Să ne gândim numai la convertirea sfântului Augustin care dintr-un mare păcătos, a devenit un mare sfânt, un mare apărător şi mărturisitor al credinţei creştine. Fiind la cumpăna dintre milenii, să ne punem întrebarea: oare mai este de actualitate mesajul, mărturia sfinţilor din antichitate?

Sfinţii nu sunt de domeniul trecutului, ei sunt mereu actuali şi ne vorbesc, ne îndeamnă la convertire zilnică. Să ne străduim cu răbdare şi statornicie ca zilnic să facem un pas înainte pe calea perfecţiunii. Nu avem voie să ne amăgim cu iluzii că deja am făcut tot ce depindea de noi pentru a fi creştini autentici, dar să transformăm viaţa noastră din interior, aşa cum mulţi au reuşit să reformeze, să realizeze acest obiectiv al sfinţeniei, urmându-l pe Cristos modelul suprem.

Sunt multe suflete care se hrănesc cu dorinţe, dar, din păcate, nu fac nici un pas înainte pe calea către Dumnezeu. Un exemplu în acest sens îl putem găsi, întâlni în persoana leneşului care totdeauna doreşte, dar niciodată nu se străduieşte să contribuie cu ceva la sfinţirea proprie. Dacă am face o examinare conştiincioasă asupra persoanei noastre, poate de multe ori ne regăsim în această persoană a leneşului, dorind poate să ne aflăm într-un loc în deşert, unde să fim singuri, izolaţi, nu în mijlocul acestei lumi ademenitoare, pentru a putea trăi, spunem noi, o viaţă intim unită cu Dumnezeu, dar nu suntem capabili să ne suportăm aproapele care, poate din neatenţie ne-a supărat, ne-a jicnit cu ceva. Cum putem să ne gândim a realiza lucruri măreţe, uimitoare, când nu suntem capabili să le împlinim pe cele mici? Oare nu suntem cuprinşi de febra superbiei, ce trebuie tratată cu ajutorul umilinţei de care a dat dovadă acest sfânt comemorat astăzi?

Putem fi siguri că umilinţa este, într-adevăr, antidotul superbiei. Numai cu această virtute putem înainta cu paşi mărunţi, pentru a putea fi în pas cu vameşul din Evanghelie, care văzându-se pătat în faţa lui Dumnezeu, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice, dar îşi bătea pieptul spunând cu umilinţă: "Dumnezeule ai milă de mine păcătosul!" (Lc 18,13).

Aşadar ca o concluzie la cele spuse până acum, să ne reamintim datoria noastră de creştini pe care am primit-o la botez, şi care constă în aceea ca toată viaţa să fim adevăraţi cristofori, adică purtători de Cristos. Să-l imităm pe acest mare sfânt, care deşi nu este atât de popular ca sfântul Anton de Padova, are totuşi calităţile lui, iar noi trebuie să ştim că avem multe de învăţat de la oricare dintre sfinţi, pentru a deveni sfinţi, căci "sfinţenia nu te sileşte să mergi între necredincioşi pentru a fi ucis, nici nu constă în a săruta pe buze un lepros; au şi acestea importanţa lor, dar cel mai important este a împlini poruncile lui Dumnezeu" (Paul Claudel) şi va fi de ajuns.

Anton DIACU

© Editura Sapientia