Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SFÂNTUL MAXIMILIAN KOLBE
14 august

1Pt 4,12-19
Ps 115
In 15,12-17

De câte ori ni se prezintă o persoană martiră, mulţi dintre noi se gândesc la perioada primelor secole ale creştinismului, când primii creştini aveau de îndurat prigoana păgânilor în arene şi stadioane, plătind cu sângele lor credinţa pe care o mărturiseau. Alţii vor veni spre alte perioade. Martiriul este văzut ca fiind ceva de domeniul trecutului, care nu are loc în societatea noastră contemporană, industrializată şi secularizată. Însă fiecare secol îşi are martirii săi, îşi are arenele sale, îşi are prigonitorii săi. Nici secolul nostru nu duce lipsă. Biserica ni-i propune ca modele. Azi îl pune în faţă pe sfântul Maximilian Kolbe. E un martir al secolului nostru alături de mulţi alţii, care şi-a mărturisit credinţa în arena de la Auschwitz, prigonit fiind de nazismul dornic de înrobire şi de expansiune.

Dar cine a fost Maximilian Kolbe? Ce l-a determinat să-şi dea viaţa în locul semenului său? Care a fost idealul său? Am văzut astăzi că tema principală a lecturilor propuse de sfânta Biserică este aceea a suferinţei şi a iubirii. Două realităţi prezente care se diferenţiază atât de mult, dar care numai dacă se acceptă reciproc îi pot oferi omului ceea ce caută dintotdeauna: fericirea. Iar Cristos ne arată exemplul care duce la fericire: "să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi" (In 15,12). E o regulă pe care şi sfântul Maximilian a urmat-o în viaţa sa. Tot ce a făcut, a făcut pentru slava lui Dumnezeu şi folosul semenilor.

Maximilian s-a născut la 7 ianuarie 1894, într-o familie de ţesători săraci. De mic copil e cuprins de o devoţiune mare faţă de Fecioara Maria, devoţiune pe care o va păstra până în ultima clipă a vieţii pământeşti. Odată, pe când se ruga, Fecioara Maria îi apare cu două coroane în mână, una împletită din trandafiri albi, alta din trandafiri roşii şi l-a pus să aleagă. El le va lua pe amândouă, alegând astfel o viaţă curată, plină de iubire, dar, în acelaşi timp, şi una plină de jertfe, de suferinţe.

"Să vă iubiţi unii pe alţii", ne cere Isus, pentru că numai iubirea ne poate ajuta să trăim o viaţă asemănătoare cu a sfântului Maximilian. Şi nu numai că ne va da putere, dar iubirea ne va şi uni. Ea este sădită în inima fiecăruia, face parte din însăşi natura noastră. Fără iubire omul nu poate exista. În iubire el se împlineşte, dar privind mereu spre chipul celuilalt. Iar părintele Maximilian aceasta a făcut mereu: a iubit şi s-a dăruit pentru semenul său fără măsură. Şi pentru a fi mai aproape de Dumnezeu şi de oameni, intră în Ordinul Călugărilor Minori Conventuali, punându-se sub ocrotirea Maicii Neprihănit Zămislite. Adesea spunea că mergem cu Maria la Cristos. Iubirea faţă de Maria l-a făcut să întemeieze în 1917, împreună cu Părintele Provincial Iosif Pal, o asociaţie numită Armata Neprihănitei, care este prezentă şi la noi. Mulţi dintre preoţii şi credincioşii noştri vor intra în această asociaţie purtând medalia miraculoasă şi ducând o viaţă de rugăciune, ca nişte adevăraţi soldaţi ai Neprihănitei. Părintele Maximilian este şi unul dintre apostolii secolului nostru prin activitatea lui misionară. Îndeamnă la iubire şi sacrificiu în favoarea aproapelui, după exemplul lui Cristos. E conştient că oamenii ne dau posibilitatea să-i facem lui Dumnezeu ceea ce de altfel ar fi imposibil: să-i ajutăm, să-i încurajăm, să-i iubim.

"Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi" (In 15,12). Iubirea lui Isus pentru noi a mers atât de departe încât a ajuns la cruce. Iar crucea înseamnă tortură, înjosire, ocară, adică suferinţă şi moarte. Auzim adesea că se spune: ar fi mai bine să nu te naşti decât să suferi. Dar pentru a înţelege suferinţa, ca şi moartea de altfel, trebuie pusă într-o altă perspectivă: în unire cu Cristos. Numai în unire cu el suferinţa are valoare. Numai cine moare cu Cristos va putea să reînvie la o nouă viaţă.

Nu e uşor să iubeşti pe altul, la fel nu e uşor nici să suferi cu altul sau pentru altul. Părintele Maximilian ne-a fost şi în acest caz un exemplu demn de urmat. Prin viaţa sa religioasă activă, prin zelul său apostolic viu ne-a edificat, dar prin mărturisirea lui Cristos până la sacrificiul vieţii, ne pune în faţa unui tablou emoţionant şi a unui eroism extraordinar.

E suficient numai să rostim Auschwitz şi mulţi dintre noi îşi fac prezente în memorie ororile fascismului. E locul denumit de mulţi: fabrica morţii. Auschwitz înseamnă suferinţă. Acolo prin munca forţată, prin experienţele pe oameni vii, prin locurile de execuţie, prin camerele de gazare, prin crematorii s-a comis cea mai mare crimă din istoria omenirii. Acolo a atins punctul culminant metodele antiumane ale fascismului. A fost un adevărat concern, un sistem de 39 lagăre, înfiinţat în primăvara anului 1940. Primul transport de deţinuţi a sosit din Polonia. E posibil ca odată cu aceştia să fi venit şi părintele Maximilian. Noilor veniţi li se lua totul, chiar şi părul din cap. Exista o lege a lagărului care prevedea că dacă un deţinut evadat şi nu era descoperit în două zile, atunci zece oameni din acel lot trebuiau să moară. Ori se întâmplă ca în vara anului 1941 unul să evadeze, ceea ce face ca legea să fie aplicată. Printre cei zece e şi unul ce îşi plânge familia, care îl aştepta acasă. Părintele Maximilian cere să fie înlocuit cu acesta. Era o cerere nemaiauzită. Oferta sa voluntară pentru buncărul morţii a adus o stare de admiraţie şi de speranţă printre ceilalţi deţinuţi. I s-a permis să-l înlocuiască pe acel tată de familie. Părintele Maximilian e senin în faţa persecuţiei, plin de bucurie că s-a aflat demn să sufere pentru Cristos (cf. Fap 5,41), pentru cel care era idealul său. Colegii de suferinţă au recunoscut în Maximilian eroicitatea virtuţilor, au văzut în el omul autentic şi generos, care purta în el adevărata iubire a lui Cristos. Astfel părintele Maximilian îşi pune pe cap a doua coroană, cea de trandafiri roşii, arătând tuturor credinţa sa vie. Figura sa ne îndeamnă nu numai să-l admirăm dar şi să-l imităm.

Şi cum putem noi să-l imităm în contextul nostru actual? Unii îşi vor spune: voi fi alături de cei suferinzi, voi încuraja pe drumul vieţii pe cei deznădăjduiţi; alţii se vor gândi: mă voi apropia mai mult de cei bătrâni, voi fi darnic cu cei săraci, îi voi adăposti pe cei orfani. E bine şi sunt gânduri frumoase. Dar nu e suficient. Căci toate câte le vom face, dacă vor fi lipsite de prezenţa lui Cristos atunci nu am făcut nimic. A iubi după îndemnul lui Cristos pe aproapele nostru şi a trăi aproape de el presupune în primul rând să-l avem noi pe Isus în inimă, ca mai apoi să-l putem dărui şi altora. Pentru că noi fără Cristos suntem săraci, iar din sărăcie nu putem da nimic, nu putem ajuta cu adevărat pe nimeni. Dar cu Cristos nu vom mai iubi sau suferi noi, ci Cristos va iubi şi va suferi prin noi. Să-l lăsăm aşadar pe Cristos să fie, să lucreze prin noi.

Iar dacă martiriul sfinţilor ne edifică, dacă exemplul sfântului Maximilian ne-a făcut să luăm o hotărâre bună, atunci să aducem slavă lui Dumnezeu pentru jertfele lor şi să rămânem în spiritul sfântului Bernard, care spune că: "Moartea sfinţilor e frumoasă sub toate aspectele, ea este sfârşitul trudei, victoria definitivă, intrarea în viaţă, dobândirea siguranţei" - adică prezenţa fericirii.

Adrian BURCĂ

© Editura Sapientia