Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SFÂNTUL
BENEDICT DE NORCIA
11 iulie

Prov 2,1-9
Ps 33
Mt 19,27-29

"A trăit odinioară un om binecuvântat cu un har deosebit; sufletul său, încă din tinereţe, a fost acela al unui vârstnic înţelept; şi l-a descătuşat din plăcerile simţurilor şi a dispreţuit frumuseţea acestei lumi considerând-o deja ofilită". Aşa îl descrie pe sfântul Benedict, comemorat astăzi de Biserică, Papa Grigore cel Mare, principalul său biograf, în jurul anilor 593-594.

Sfântul Benedict s-a născut în anul 480 în Norcia, fiind fiul unei familii înstărite din acest oraş. A trăit într-o perioadă critică pentru Italia, în care, după căderea Imperiului Roman de Apus din anul 476, au existat numeroase schimbări politice şi economice. Acestea au generat un cadru de nesiguranţă pentru populaţie: sărăcie şi lipsuri, pustiiri, distrugeri, umilinţe şi nenorociri. În acest context trebuie amplasată viaţa şi opera sfântului Benedict. Astfel capătă sens şi valoare reformele sale monastice şi misionare.

Trimis la Roma pentru a studia dreptul şi literele, va fi dezamăgit de viaţa depravată a acestui oraş. Nu se va lăsa atras, ca mulţi dintre colegii săi, pe pantele unei societăţi corupte, în plină decadenţă, ci, pentru a urma calea care duce la Dumnezeu, va renunţa la studii. De asemenea, a considerat că nici viaţa printre oameni nu-l va ajuta să se construiască nici ca om, nici ca creştin. Calea sa va fi aceea a monahilor, caracterizată printr-o rupere radicală de existenţa anterioară, printr-o retragere, asemenea lui Abraham, din pământul său, din neamul şi casa părinţilor săi, în pământul pe care i-l arată Domnul (cf. Gen 12,1). Pentru a deveni omul nou, pentru a se cunoaşte pe sine însuşi, trebuia să locuiască în lumina lui Dumnezeu, în singurătate, departe de orice împrăştiere lumească.

Locul pe care Dumnezeu i-l rezervă pentru început va fi Subiaco. În aceşti munţi va locui timp de trei ani într-o singurătate aproape totală. Este timpul maturizării spirituale, un timp în care a câştigat virtuţi în lupta împotriva pornirilor proprii şi împotriva diavolului. Sunt cunoscute, de altfel, numeroasele sale lupte cu acest duşman, atât în perioada de la Subiaco, cât şi mai târziu.

Dumnezeu, însă, nu l-a dorit în singurătate, neştiut de nimeni; el voia ca Benedict să devină o lumină strălucitoare care să lumineze cărările întunecate ale semenilor săi. Devine cunoscut şi mulţi se îndreaptă spre el plini de speranţă: va fi abatele unor călugări în Subiaco, apoi va întemeia propriile mănăstiri în munţi. Este perioada în care îşi începe misiunea de formator şi îndrumător spre Dumnezeu. Fiind înzestrat cu mult har, se dovedeşte un bun organizator şi conducător, lucru care va atrage invidia multora. Pentru a feri comunităţile din Subiaco de persecuţii, va părăsi aceste locuri împreună cu câţiva discipoli.

Montecassino este locul spre care Dumnezeu i-a purtat paşii. O cetăţuie părăsită, pe un vârf de munte, înconjurată de păduri şi temple păgâne, va deveni un puternic centru de credinţă, de muncă şi rugăciune. Timpul petrecut la Montecassino este foarte rodnic pentru Benedict şi opera sa; este şi locul în care îşi va petrece ultimii ani ai vieţii, binecuvântaţi cu darul profeţiei şi al minunilor, daruri izvorâte din puternica cinste pe care o aduce Domnului.

Aici va scrie celebra Regulă benedictină, o carte de principii şi norme de viaţă, care va schimba nu numai viaţa călugărilor, dar prin ei întreaga faţă a Europei. În discursul pe care Papa Ioan Paul al II-lea îl ţine la Montecassino în 1980, vorbeşte despre regula sfântului Benedict ca despre izvorul la care trebuie să ne refacem şi de la care trebuie să plecăm pentru a reconstrui moral şi religios societatea de azi. Spre deosebire de toate celelalte reguli monastice, orientale sau occidentale, regula benedictină este o lucrare completă, cu o structură bine definită, în care doctrina ascetică se uneşte foarte bine cu organizarea constituţională. În aceste norme se simte că legislatorul este apropiat de spiritul călugărilor, ca învăţător şi tată. Nu este o regulă sterilă, dură, dar una în care se citeşte grija, iubirea, devoţiunea paternă a legislatorului. În regulă se reflectă, mai înainte de toate, întreaga figură a sfântului Benedict, modul său de a fi: îl descoperim ca fiind preocupat de slava lui Dumnezeu, adorator al lui în rugăciunea comunitară şi personală, îndeplinind bucuros voinţa sa în umilinţă şi ascultare. Aceste atitudini ale vieţii sale vrea să le imprime şi în sufletele călugărilor săi şi, prin ei, sufletului oricărui creştin.

Într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic, într-o regiune destabilizată de numeroasele schimbări politice, reuşeşte să ridice o mănăstire şi să insufle un spirit de muncă şi rugăciune neîntâlnite până atunci în alte comunităţi. De altfel, aceasta este şi deviza benedictină: "Ora et labora! - Roagă-te şi munceşte!" Sfântul Bendict uneşte admirabil în viaţa sa munca şi rugăciunea, materia şi spiritul. El a sesizat pericolul absolutizării muncii într-o societate plină de lipsuri şi a încercat să o conducă spre sensul ei originar.

Munca este o necesitate, fără ea nu ne putem hrăni şi sfântul Paul afirmă clar în acest sens: "Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce" (2Tes 3,10). Dumnezeu îl aşază pe Adam în grădina Edenului "pentru a cultiva pământul şi a-l păzi" (Gen 2,15). Prin muncă omul devine coparticipant cu Dumnezeu la creaţie, o canalizează în devenirea ei. Se vorbeşte atât de frumos despre vocaţia omului, spunându-se că Dumnezeu ne-a trimis pe pământ să muncim, să creăm, să ducem începutul său înainte. Omul nu este un subiect pasiv care aşteaptă de la Dumnezeu totul ci, prin însăşi dimensiunea sa fundamental activă, se străduieşte ca prin muncă să ducă o viaţă mai bună.

Rugăciunea este aceea care, după păcatul primului om, înalţă munca, eforturile noastre spre Dumnezeu. Căci pentru om, munca a devenit o pedeapsă - "În sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga pâinea" (Gen 3,19) îi spune Dumnezeu lui Adam şi prin el tuturor oamenilor. Sfântul Benedict îşi dă foarte bine seama că munca fără a fi consacrată lui Dumnezeu, îl înrobeşte pe om, îi pleacă fruntea în ţărână, ajungându-se până acolo ca omul să nu mai poată privi cerul datorită încovoierii sale. Acesta este pericolul materialismului pe care l-am trăit atât în perioada comunistă, dar mai ales acum când, în zbaterea continuă pentru ziua de mâine, uităm de multe ori să ne ridicăm inimile spre Dumnezeu, să ne odihnim împreună cu el în munca pe care o facem.

Rugăciunea este minunea care ne uneşte cu Creatorul şi ne face stăpânitori ai materiei şi nu robi ai ei. Ea, după cum spune sfântul Augustin, se dezvăluie pe marginea fântânilor de unde venim să ne luăm apa: acolo vine Cristos în întâmpinarea fiecărei fiinţe omeneşti; el este cel dintâi care ne caută şi el însuşi ne dă de băut. Lui Isus îi este sete, iar setea lui vine din adâncurile lui Dumnezeu care ne doreşte. Dumnezeu este acolo unde fiecare dintre noi îşi desfăşoară activitatea, ne cheamă, şi tot ceea ce trebuie să facem este să ne lăsăm călăuziţi de glasul său. Astfel, rugăciunea devine întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu şi setea noastră. Viaţa capătă o altă dimensiune: zbuciumul, chinul pe care-l resimţim în faţa zilei de mâine nu ni se mai pare atât de încrâncenat. După ce ne-am îndeplinit munca, hrana devine un dar al Tatălui; este bine să i-o cerem şi să-i aducem mulţumire pentru ea.

Am ascultat în evanghelia de astăzi cum Petru îl întreabă pe Cristos asupra viitorului acelora care îl urmează: "Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat. Cu noi oare ce va fi?" (Mt 19,27). Cristos îi răspunde că vom primi împărăţia cerurilor şi că aceia care vor renunţa la toate pentru el, vor primi însutit pe acest pământ. Acesta este răspunsul pe care-l primim în evanghelie, însă, şi viaţa sfântului Benedict poate constitui un răspuns la această întrebare. Benedict părăsind totul, a cîştigat totul prin Cristos: a primit însutit în timpul vieţii, dar mai ales prin urmaşii săi care, înţelegându-i mesajul, au construit numeroase mănăstiri şi şcoli, au lucrat pământul transformându-l, s-au implicat activ în viaţa oamenilor redându-le, în perioade de restrişte, curajul de a se uni cu cerul. Puţini sfinţi au avut asemenea lui Benedict un aşa mare număr de fii şi de opere de binefacere. Aproape toată Europa a devenit creştină datorită operei benedictinilor. Acest lucru îl va face pe Sfântul Părinte Pius al XII-lea, la al XIV-lea centenar al sfântului Bendict, să-l declare Părinte al Europei în Enciclica Fulgens Radiatur; apoi, Papa Paul al VI-lea, la 24 ocombrie 1964, îl va declara patron principal al Europei, dându-i astfel locul de cinste pe care-l merita pentru viaţa şi opera sa.

Sfântul Benedict trebuie să fie un model al nostru, al tuturor. Mesajul său, cu toate că au trecut 1500 de ani, ni se adresează cu aceeaşi intensitate. El ne sfătuieşte ca "nimic să nu punem înaintea cultului lui Dumnezeu", arătându-ne astfel dreapta ierarhie a preocupărilor omeneşti. Acum, mai mult ca oricând există riscul de a-l uita pe Dumnezeu, de a ne îndepărta de el, dar, făcând acest lucru, să nu uităm că niciodată nu vom fi cu adevărat împliniţi şi fericiţi pe acest pământ decât în lumina lui Dumnezeu. Munca ne poate oferi satisfacţii doar în măsura în care îi este consacrată lui Dumnezeu prin rugăciune. Altfel există riscul de a ne îneca în material, de a ne închide ochii şi de a ne trezi că preocuparea excesivă pentru bunurile pământeşti ne-a furat veşnicia. Să nu trăim niciodată doar pentru bunurile acestui pământ, dar să avem totdeauna în vedere mântuirea noastră, esenţialul, pe Dumnezeu.

Gabriel-Leonard CIOBANU

© Editura Sapientia