Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SĂRBĂTOAREA
INIMII NEPRIHĂNITE
A MARIEI ⁽²⁾

Is 61,9-11
Ps 1Sam 2
Lc 2,41-52

Mutaţiile profunde, multiple şi rapide semnalate astăzi în cadrul societăţii umane, provoacă în instituţiile sociale cât şi în activitatea membrilor lor o atmosferă deloc normală caraterizată fiind de supraaglomerare, împrăştiere şi enervare, uneori duse la extrem. Această tensiune, considerată normală de către unii dintre contemporani, marchează dimensiunea socială şi personală a omului. Nu rareori simţim că nu mai avem timp pentru a ne ocupa de noi înşine, de prietenii noştri pentru că ocupaţiile şi datoriile specifice unei zile de lucru sunt complexe şi prea multe. Ne dăm seama că în ritmul acesta nu vom putea rezista. Biserica ne propune prin Liturgia Cuvântului din această zi un remediu, rugăciunea înţeleasă ca şi mod de a trăi viaţa. Face acest lucru punându-ne în faţa ochilor o fiinţă admirabilă, minunată, Maria, în a cărei inimă curată, Dumnezeu şi-a revărsat puterea şi prezenţa sa.

Textul evanghelic proclamat ne plasează în atmosfera de bucurie a Paştelui iudaic. După uzanţa acestei sărbători, fiecare bărbat trebuia să se înfăţişeze la templu, locul prezenţei lui Dumnezeu. I se cerea să vină cu mâinile încărcate, cu roadele cele mai bune şi frumoase pentru a i le oferi şi mulţumi Domnului. Prin acest ritual, evreul pios recunoştea că Iahve îl binecuvântase, că roadele erau de fapt binecuvântarea concretă a sa. Acest obicei al sărbătorii, ne spune evanghelia, îl urma şi Iosif. El se înfăţişează cu roadele pământului alături de Maria şi de Isus, prezentaţi fiind de evanghelie într-o optică aparent normală: Maria e amintită ca fiind mama lui Isus, iar Isus tocmai împlinise vârsta de 12 ani. Această vârstă era considerată, în tradiţiile rabinice, ca fiind vârsta maturităţii religioase. Logica textului evanghelic ne permite să descoperim adevărata identitate a Mariei.

La un moment dat, evanghelia spune că tânărul Isus a rămas la Ierusalim şi că a fost găsit în mijlocul învăţătorilor legii după trei zile. A rămâne în templu, în locul ales de Domnul Dumnezeu cel de trei ori sfânt pentru a-şi fixa numele său, adică prezenţa sa, însemna o mare demnitate, presupunea o alegere şi în acelaşi timp o chemare din partea lui Dumnezeu. Cel chemat devenea preferatul, alesul şi slujitorul lui Iahve. Aşadar Isus este cu mult mai mult decât ceea ce pare în faţa învăţătorilor legii.

Prin referinţă temporară, Luca aminteşte indirect de evenimentul petrecut după cea de-a treia zi de la moartea şi îngroparea lui Isus, când înviat de Tatăl prin Duhul Sfânt, Isus se arată ucenicilor şi femeilor sfinte. În cazul de faţă, Luca prin această referinţă scoate în evidenţă autoritatea lui Isus adăugând şi anumite atitudini: a asculta şi a întreba. E interesant faptul că evanghelia nu spune că el dădea răspunsuri acestora. Isus răspunde doar părinţilor săi. Răspunsul său face referinţă la Tatăl. E de reţinut faptul că în Evanghelia după Luca, primul şi ultimul cuvânt al lui Isus amintesc pe Tatăl. Ţinând cont de aceste două aspecte, aflăm adevărata identitate a lui Isus. El, viaţa sa, a fost o continuă epifanie a Tatălui, a filiaţiunii sale divine. Această realitate ne pune în lumină adevărata identitate a Mariei. La auzul cuvintelor lui Isus, Maria adoptă o atitudine pe care evanghelia ne-o redă în câteva cuvinte: Maria păstra cu fidelitate aceste evenimente în inima ei (Lc 2,40).

Această relatare a textului evanghelic, ne-o descrie pe Maria. Ea este imaginea Vechiului Testament, a atitudinii de încredere, de umilinţă şi deschidere faţă de voinţa şi cuvântul lui Dumnezeu dar şi a fericirii: Fericit omul care se place în legea lui Iahve şi cugetă la ea zi şi noapte, căci ea dă pace celui drept (Ps 1,1). Toate aceste simţăminte ale credinţei vetero-testamentare izvorau din inimă, fundamentul întregului raport religios-moral al omului cu Dumnezeu. Inima reprezenta în antropologia Vechiului Testament, interioritatea omului şi intimitatea lui profundă, însemna viaţa, memoria, gândirea, voinţă umană.

Maria răsare din restul sfânt, din seminţia binecuvântată de Jahve, ea însăşi fiind binecuvântată într-un mod minunat. Este tocmai mesajul din lectura luată din cartea profetului Isaia. În mijlocul celor binecuvântaţi se aude glasul unei fiinţe care înalţă un cântec de mulţumire. Acesta izvorăşte din inima ei îmbrăcată cu veşmintele mântuirii, ale dreptăţii. Dar e un cântec şi al bucuriei pentru că ea se simte aleasă la o misiune aparte. Aceasta misiune constă într-o intimitate profundă cu Dumnezeu trăită cu maximă fidelitate în inima ei. Rodul acestei trăiri ni-l descrie în mod minunat marele păstor al Cartaginei, sfântul Augustin: Rudenia, maternitatea nu i-ar fi fost de nici un folos Mariei dacă nu l-ar fi purtat pe Cristos mai fericită în inima ei decât în sânul ei. Intimitatea continuă a Mariei cu Cuvântul, trăirea vieţii sale marcată de lipsuri, de durere şi bucurie în fidelitate faţă de Cuvânt, este de fapt rugăciunea fecioarei.

Este o rugăciune unică şi frumoasă a cărei profunzime a constituit obiectul atâtor meditaţii, reflecţii făcute de Biserică. Cunoaştem autoritatea Papei Paul VI în domeniul teologiei. De la el ne-a rămas pătrunzătorul crez proclamat în data de 30 iunie 1968 în bazilica San Pietro din Roma. Acest crez conţine un mare adevăr despre Maria: "Noi credem că Maria este Mamă, pururea Fecioară a Cuvântului Întrupat, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos, şi care din cauza acestei alegeri unice, în vederea meritelor Fiului său, a fost răscumpărată în mod eminent, ferită de orice pată a păcatului originar şi umplută de darul harului mai mult decât toate făpturile".

Maria rămâne pentru toţi cei care cred în Cristos, Mamă. Ce face mama pentru fiii ei? O serie de răspunsuri le putem da privind la prezenţa tandră a mamei-creştine: dă viaţă copiilor, susţine viaţa prin iubire şi sacrificiu. Maria, Mama fiilor lui Dumnezeu, ajută pe aceştia să dobândească viaţa divină şi să o păstreze până la capăt. Cum săvârşeşte ea această misiune tainică? Să lăsăm pe venerabila doamnă, Berthe Margot să ne spună:

"Războiul, pentru cel care a experimentat această tragedie, ne-a făcut să fim din ce în ce mai aproape una de cealaltă, de părinţii noştri; gândurile, sentimentele aveau acelaşi scop: familia. După câţiva ani de la terminarea războiului, eu şi sora mea ne-am întemeiat fiecare o familie. Eram fericită pentru că viaţa în familiile noastre îşi urma cursul ei liniştit; rugăciunea, mai ales către Maria, Mama lui Dumnezeu, şi efortul personal de a menţine armonia în familii, ne-au adus bucurii şi satisfacţii în viaţă. Fuseserăm învăţate de către mama noastră că Maria este alături de toţi cei care ţin la ea mai ales în ceasul morţii. Amândouă am ţinut la acest lucru. Rugăciunile către Maria nu au fost zadarnice. Spun acest lucru eu care am fost martoră la moartea surorii mele. Clipa de pe urmă a ei n-o pot uita. Parcă şi acum o aud spunând cu o voce pătrunzătoare: ce mamă bună am avut! M-a ajutat să devin prietena Mariei care acum mă duce la Isus, viaţa adevărată".

Iată un răspuns, de fapt o mărturie care ne întăreşte pe fiecare dintre noi în drumul vieţii pe care-l străbatem. Să privim la Maria a cărei inimă de mamă pulsează viaţă şi iubire nu pentru a o respinge, dar pentru a recunoaşte că ea este un ajutor, o cale pe care Dumnezeu Tatăl ni le oferă în vederea comuniunii depline cu el. Inima ei în care nevinovăţia şi durerea nu au lipsit, este o epifanie a ceea ce Dumnezeu Tatăl a săvârşit pentru noi şi continuă să săvârşească cu ea, pentru noi. Să încercăm ca în zilele obişnuite să o admirăm pentru ceea ce este şi face pentru noi şi lumea întreagă. Imitând-o pe Maria nu ne vom depersonaliza ci din contra ne vom îmbogăţi cu darurile sale, şi mai ales, ne va conduce la Isus.

Octavian ENACHE

(2) Sâmbăta după duminica a II-a după Rusalii

© Editura Sapientia