Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SOLEMNITATEA PREASFINTEI INIMI A LUI ISUS ⁽¹⁾

Ez 34,11-1
Ps 22
Rom 5,5-11
Lc 15,3-7

Într-una din scrierile sale, Papa Leon al XIII-lea consemnează aceste cuvinte: "Când în primele veacuri, Biserica era oprimată de jugul păgânismului, tânărului împărat Constantin i-a apărut pe cer crucea, ca semn şi garanţie a strălucitoarei victorii pe care avea s-o obţină. El a auzit şi aceste cuvinte: "Prin acest semn vei învinge". Azi, spune Sfântul Părinte, a apărut un alt semn care ne aduce mântuirea, şi acest semn este Inima Preasfântă a lui Isus. În acest semn trebuie să căutăm salvarea noastră, într-însul trebuie să căutăm mântuirea lumii, într-însul trebuie să ne punem speranţa".

Devoţiunea către Inima lui Isus nu a început doar odată cu revelaţiile de care a fost învrednicită Sfânta Maria Margareta Alacoque, călugăriţă de origine franceză din ordinul trapist, dar a început încă de pe Calvar, când soldatul roman a străpuns cu suliţa inima dumnezeiască a lui Isus. Cu toate acestea, revelaţiile primite de această sfântă au dat acestei devoţiuni un avânt deosebit. În timpul revelaţiilor însuşi Mântuitorul şi-a arătat dorinţa de a se institui o sărbătoare în cinstea Inimii Sale, dorinţă care i-a fost împlinită de Papa Pius al IX-lea, care în 1856 a extins această sărbătoare la întreaga Biserică.

În liturgia acestei sărbători ni se prezintă două imagini: aceea a Inimii lui Isus, în specificul Liturghiei şi aceea a Bunului Păstor, în lecturile biblice. Ambele imagini exprimă o unică realitate a iubirii infinite a lui Cristos, pe care a manifestat-o dându-şi viaţa pentru răscumpărarea noastră.

Iubirea infinită a lui Dumnezeu apare deosebit de impresionant în lecturile pe care le-am ascultat. Imaginea lui Mesia, ca Păstor, apare în multe locuri în Vechiul Testament, dar unul din cele mai frumoase fragmente este acela pe care l-am ascultat astăzi din cartea profetului Ezechiel. Poporul era risipit, datorită neglijenţei conducătorilor lui, dar Dumnezeu, ca întotdeauna, ia iniţiativa declarând intenţia de a se îngriji personal de poporul său. El va fi acela care-i va aduna pe toţi oamenii în jurul său, va merge în căutarea celor rătăciţi şi-i va readuce în ţara lor, aşa cum păstorul cel bun îşi conduce turma la loc de odihnă, de lumină şi de pace. Alături de grija afectuoasă faţă de întreg poporul se adaugă şi grija individuală, care este mult mai delicată: "O voi căuta pe cea pierdută şi o voi aduce înapoi pe cea rătăcită, o voi lega pe cea rănită şi o voi întări pe cea slabă" (Ez 34,16). Este evidentă aici perspectiva mesianică a profeţiei; este o profeţie care anticipă şi pregăteşte figura plină de afecţiune şi de iubire a lui Isus-Păstor.

Fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat, luat din Evanghelia după sfântul Luca excelează în prezentarea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu prin parabola oiţei pierdute. Isus nu se mărgineşte doar la actul păzirii turmei, în calitatea sa de Păstor, nu se mulţumeşte doar cu faptul că majoritatea oilor sunt în siguranţă. Ca un Bun Păstor, Isus le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în siguranţă pentru a merge în căutarea celei pierdute, deoarece şi aceasta este o creatură încredinţată de Tatăl pentru ca să nu piară. Găsind-o, sunt făcuţi părtaşi la această bucurie, şi cerul şi pământul. Dar, la cine se referă Isus prin cuvintele "oiţă pierdută"? Mântuitorul se referă la păgâni, la cei care se închină unor zei făcuţi de mâini omeneşti, care nu au viaţă şi, de aceea, nu pot da viaţă, care nu au ajuns încă la cunoaşterea Dumnezeului Celui Viu; oiţe rătăcite sunt cei care nu vor să-l cunoască pe Dumnezeu; dar oiţe rătăcite putem fi oricare dintre noi, atunci când refuzând iubirea lui Cristos ne opunem harului, datorită infidelităţilor, orgoliului şi egoismului nostru.

Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu s-a arătat şi în revelaţiile particulare de care a fost învrednicită sfânta Maria Margareta Alacoque. În perioada acestor revelaţii, sufletele creştinilor erau împovărate de jugul rigorismului iansenist. Acesta era un curent care îl prezenta lumii pe Dumnezeu mai mult ca un judecător, mai mult ca un răzbunător, mai mult ca un zbir, decât ca un Tată iubitor. Efectul acestui curent a fost dezastruos pentru suflete, deoarece i-a dus pe creştini la îndepărtarea de Sfânta Împărtăşanie, fiind speriaţi de învăţătura existentă, conform căreia se pretindea o curăţire sufletească imposibil de realizat cu puterile omeneşti.

Omul de azi, datorită egoismului, face ca relaţiile cu ceilalţi să fie dificile. Datorită acestui egoism apar diferenţele, jignirile, intoleranţele unii faţă de alţii. Omul de azi are nevoie mai mult decât oricând de iubire, însă pentru aceasta şi omul trebuie să se prezinte Inimii lui Isus cu rodul său de iubire. Devoţiunea către Inima Preasfântă a lui Isus nu trebuie să fie redusă la o oarecare practică de pietate zilnică sau lunară, dar pentru toţi creştinii trebuie să se concretizeze şi în fapte. Toată viaţa noastră, adică rugăciunile şi faptele, bucuriile şi suferinţele noastre, devin astfel un "sacrificiu", care în unire cu Isus Euharisticul este oferit Tatălui în orice moment.

Un exemplu de dăruire totală în slujirea aproapelui îl avem la Părintele Damian, apostolul leproşilor. Încă de la 18 ani intră plin de entuziasm în congregaţia Inimii Preasfinte a lui Isus şi a Mariei. Este sfinţit preot şi apoi trimis ca misionar, unde se dovedeşte a fi un apostol înflăcărat, desfăşurând o activitate extraordinară. Între timp aude despre insula Molokai, unde îşi duceau viaţa lor, şi aşa nenorocită, opt sute de leproşi. Doreşte din toată inima şi se hotărăşte să se dedice slujirii lor. Cere acest lucru, şi la 33 de ani este trimis ca misionar pe această insulă. Încetul cu încetul câştigă sufletele acestora prin dragostea şi devotamentul de care dădea dovadă în acţiunile pe care le întreprindea. Nu se lăsa învins de nici o greutate, dar după 11 ani de eroism, consumat de lepră, moare, zicând: "Este dulce a muri ca fiu al Inimii lui Isus".

Iată un exemplu de slujire după pilda lui Isus, din care cu toţii avem de învăţat. Devoţiunea către Inima lui Isus nu este doar un cult de admiraţie, de contemplaţie, dar trebuie să fie un cult de imitare. Este deosebit de importantă, pe lângă modelarea inimii noastre după Inima lui Isus în blândeţe şi umilinţă, modelarea inimii noastre după Inima lui Isus în iubire. Uniţi prin Botez cu Cristos în acelaşi Trup mistic, uniţi cu el în Euharistie, creştinii se pot denumi ca aceia în care bate Inima lui Cristos, sunt oamenii care trebuie să-i iubească pe toţi ceilalţi cu Inima lui Cristos.

Daniel ABALINTOAIEI

(1) Vineri după duminica a II-a după Rusalii

© Editura Sapientia