Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SFÂNTUL ANTON DE PADOVA
13 iunie

Is 61,1-3a
Ps 88
Lc 10,1-9

Astăzi, 13 iunie, Biserica îl sărbătoreşte cu multă bucurie pe sfântul Anton de Padova. Dintre numeroşii sfinţi pe care îi sărbătoreşte Biserica, acest sfânt este cel mai îndrăgit de poporul creştin fiind cunoscut pentru numeroasele lui minuni şi pentru ajutorul şi ocrotirea sa in diferitele necazuri ale vieţii.

Sfântul Anton s-a născut la Lisabona în 1195, iar la botez i s-a pus numele de Fernando care înseamnă "cel ce luptă pentru pace". Încă de la vârsta de 15 ani a abandonat lumea pentru a intra în rândul canonicilor regulari, la mănăstirea "Sfântul Vincenţiu-de-Fora". Aici se dedică îndată studiului ştiinţelor sacre, mai cu seamă teologiei "regina ştiinţelor", ştiinţa tainelor celor mai adânci. Teologia, va scrie el mai târziu, este "o cântare veşnic nouă ale cărei dulci melodii bucură cerul şi mângâie pământul". Se deosebeşte printr-o memorie excelentă, care uimeşte. Mai târziu în faţa cunoştinţelor sale adânci şi bogate, cei mai învăţaţi dintre eretici nu vor avea de ales decât fuga, văzând puterea cuvântului său.

Însă această mănăstire fiind aproape de Lisabona era vizitată foarte des de prietenii săi şi mai ales de părinţi, fapt pentru care nesuportând această situaţie s-a retras la Coimbra, o mănăstire mai izolată, fiind astfel mulţumit de o viaţă şi mai retrasă. Aici citea zi şi noapte Sfânta Scriptură. Însă dezamăgit cumva de luxul mănăstirii, copleşite de numeroase daruri din partea regelui, hotărăşte să intre în ordinul franciscan pe care îl stima foarte mult, iar după ce îşi termină noviciatul obţine permisiunea de a merge în Africa pentru a lucra la convertirea necredincioşilor.

Moare în 1231, la vârsta de 36 de ani. Se spune că la moartea sa mâinile negre arse de soare au devenit albe ca zăpada şi fine, delicate, cum sunt mânuţele unui copil. Faţa sa desfigurată de boală a devenit senină şi frumoasă. Trupul său răsucit de suferinţă a devenit zvelt, aşa cum arăta în tinereţe, când era sănătos. Totuşi acest trup frumos când a fost dezgropat după 32 de ani era complet transformat în cenuşă. Însă ceva rămăsese din el, şi anume limba. Acea limbă poate fi văzută şi astăzi după atâţia ani de la moartea sfântului Anton în bazilica din Padova.

Aşadar, putem spune că se împlineşte promisiunea lui Isus care spune că "cel ce mă preamăreşte în faţa oamenilor îl voi preamări şi eu înaintea Tatălui meu". Într-adevăr prin această minune putem spune că Mântuitorul îl preamăreşte pe sfântul Anton în faţa lui Dumnezeu căci dacă privim viaţa sfântului Anton observăm că el nu a făcut altceva decât să-l laude pe Dumnezeu prin predica sa.

Într-adevăr, Anton de Padova este un mare sfânt. Dar ce trebuie să învăţăm noi de la acest ucenic al lui Cristos? Trebuie să fim conştienţi de necesitatea despărţirii, a renunţării, a părăsirii lucrurilor şi a fiinţelor scumpe. Aşa cum sfântul Anton a renunţat la toate pentru a-l urma pe Cristos şi astfel a devenit un vestitor adevărat al Cuvântului, la fel şi noi trebuie să avem, o inimă deschisă la voinţa lui Dumnezeu şi să fim gata oricând de a răspunde chemării sale. Însă, nu există răspuns la chemarea de a fi în slujba împărăţiei lui Dumnezeu, care să nu producă şi dureri mari. Fiecare creştin este chemat pentru a fi trimis în misiune. Nu există nici o chemare fără misiune.

În prima lectură de astăzi vedem clar că Dumnezeu îi încredinţează profetului Isaia o misiune importantă şi anume: "m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor eliberarea, celor prinşi în război izbăvirea, să vestesc un an de milostivire al Domnului" (Is 61,1-2). Trebuie să fim conştienţi că fiecare vocaţie este în vederea unei misiuni din care cauză cel chemat este totodată şi un trimis, adică este un adevărat apostol. Vedem astfel cum Dumnezeu, aşa cum l-a chemat pe sfântul Anton să răspundă cuvântului lui Dumnezeu, la fel îi cheamă pe unii oameni pentru a le încredinţa anumite obligaţii. Cu toate acestea misiunea îi interesează pe toţi, şi ea nu poate fi încredinţată doar unor cadre specializate într-un anumit sector specific. "În Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos le-a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. Însă laicii, făcuţi părtaşi prin botez la misiunea preoţească, profetică şi regală a lui Cristos, îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu" (AA 2). Întreaga Biserică este misionară atât în globalitatea sa cât mai ales fiecare membru în parte trebuie să fie apostol. Toţi credincioşii prin puterea vocaţiei baptismale îşi asumă o responsabilitate precisă pentru răspândirea mesajului lui Cristos. Dacă un creştin nu este apostol, acela nu este creştin.

În evanghelia de azi putem vedea clar figura sau chipul misionarului şi dinamismul misiunii sale. Mai întâi evanghelia ne pune în temă că izvorul misiunii se naşte din rugăciune şi nu din planurile omeneşti. "Rugaţi, dar pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul său" (Lc 10,2). Vedem astfel că secerătorii nu sunt chemaţi prin sunete de clopot, prin reclame publicitare, dar ei sunt dăruiţi şi trimişi de însuşi Dumnezeu. Dumnezeu este deţinătorul ogorului şi el dăruieşte secerători pentru acest ogor al său. Prin urmare apostolul este rodul rugăciunii şi el trebuie să aibă încurajarea, puterea şi orientarea pentru acţiunea lui în rugăciune. Misiunea încetează în aceeaşi clipă când se întrerupe legătura ei cu izvorul. Fără rugăciune apostolatul nu este decât o simplă meserie ca toate celelalte în vederea câştigării pâinii de toate zilele.

Apoi, cel care este trimis în misiune trebuie să fie blând, să se jertfească fără pretenţii şi fără rezerve. "Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor" (Mt 10,3). Singura forţă a apostolatului este un cuvânt dezarmant care poate să fie sau să nu fie primit, sau chiar luat în batjocură. Chiar şi în faţa ostilităţilor, a persecuţiei, misionarul face apel la libertate şi nu la constrângere, la mărturia neînfricată şi veselă nu la agresivitate. Dacă un apostol nu este blând şi pătruns de dragostea lui Cristos, atunci riscă să devină un tiran.

Evanghelia ne pune în faţă şi stilul în care trebuie îndeplinită vestirea evangheliei şi anume, în sărăcie. Isus îşi trimite ucenicii fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte. Puterea cuvântului lui Dumnezeu nu se bazează pe bani sau pe prestigiul care îl poate avea o persoană sau o instituţie. Adevăratul apostol nu este omul care apare pe scena acestei lumi pentru a fi onorat, el nu este un colecţionar de posturi importante şi privilegiate. Misionarul adevărat nu vrea să apară la tribune, ci preferă să viziteze locurile şi casele săracilor, ale oamenilor de rând, ale acelora părăsiţi şi suferinzi. Dacă misiunea nu adoptă un stil de sărăcie, atunci se coboară la nivelul unei simple acţiuni de propagandă şi de spectacol.

Pentru a putea fi într-adevăr un adevărat apostol al cuvântului lui Dumnezeu să învăţăm de la sfântul Anton de Padova care nu a încetat să se roage lui Dumnezeu şi care a ştiut să trăiască în blândeţe şi sărăcie. Sfântul Anton dovedeşte iubire în slujirea tuturor dar mai cu seamă a celor umili. Cunoaşte calea care conduce la inima lor: calea smerită a lucrurilor mărunte, atât de îndrăgită de poporul credincios.

Odată, pe când se afla la Limoges, o femeie evlavioasă se dusese la catedrala "Sfântul Petru" să asculte o predică a sfântului Anton. Să fi fost predica prea lungă sau să fi zăbovit femeia la ieşirea din biserică? Fapt e că bărbatul ei crede altceva şi nu vrea să afle alte explicaţii. Strigă la ea, şi ea îi răspunde cu o palmă. Atunci omul se repede la soţia sa şi o apucă de păr atât de tare că îi smulge aproape tot părul. Biata femeie alergă şi bătu la uşa mănăstirii franciscane cerând să-l vadă pe fratele Anton. Îi arătă capul însângerat şi aruncându-i-se la picioare, istoriseşte toată întâmplarea recunoscându-şi vina. "Dar părul meu! Cine o să-mi dea părul înapoi?" Cu o privire aspră Anton o pofteşte să iasă. Dar nici nu a plecat bine că fratele îşi dă seama că părul îşi are importanţa lui. În cazul de faţă, reprezintă pacea acelei case şi poate chiar salvarea unei căsnicii. Anton merge şi se roagă: "Doamne, Isuse, ai spus că nici un fir de păr de pe cap nu ni se va clinti fără voia Tatălui tău, aşadar, îndură-te de această femeie: redă-i bucuria, odată cu părul!" Chiar în clipa aceea ajungând acasă femeia se uită în oglindă şi scoate un strigăt de uimire. Era vindecată!

Ce trebuie să învăţăm din această întâmplare şi din toata viaţa sfântului Anton?

Sigur că nu suntem chemaţi să facem minuni asemenea sfântului Anton de Padova. Însă fiecare dintre noi este chemat la o mai mare încredere în milostivirea lui Dumnezeu. Prin rugăciune putem face mult bine acelora care sunt plini de suferinţă. Rugăciunea trebuie să fie hrana noastră prin care prindem noi puteri de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu acolo unde lipseşte şi de a alina durerile şi nenorocirile semenilor noştri. Fără rugăciune nu putem face nimic. Rugăciunea este cea care ne uneşte cu Tatăl nostru de la care vin toate darurile. Însuşi Isus ne-a spus: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar aţi putea mişca munţii din loc". Dacă voim să fim buni vestitori ai evangheliei lui Cristos atunci trebuie să învăţăm de la sfântul Anton să fim oameni ai rugăciunii, să fim exemplu de blândeţe şi bunătate ca astfel oamenii, privind la noi, să-l descopere pe Dumnezeu atât prin viaţa, cât mai ales prin predicarea cuvântului.

Sorin BEREŞ

© Editura Sapientia