Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SFÂNTUL FILIP NERI
26 mai

Fil 4,4-9
Ps 33,1-12
In 17,20-26

În prima lectură de astăzi, sfântul Paul îi îndeamnă la bucurie pe Filipeni: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul; iarăşi vă zic: bucuraţi-vă! Bunătatea voastră să le fie cunoscută tuturor oamenilor" (Fil 4,4-5). Observăm aici asocierea pe care o face sfântul Paul între bucurie şi bunătate. Aceeaşi asociere o găsim în psalmul 33 cântat după prima lectură: "În Domnul se va lăuda sufletul meu: să audă cei blânzi şi să se veselească". Domnul este motiv de laudă şi de bucurie căci el este totul pentru sufletul unit cu el prin rugăciune, ca expresie a trăirii credinţei. Iar rugăciunea, aşa cum ştim, presupune umilinţa, blândeţea şi exclude mândria, aroganţa. De aceea psalmistul îşi îndreaptă îndemnul la bucurie, la veselie către cei blânzi, iar sfântul Paul le spune filipenilor: "Bucuraţi-vă!... Bunătatea voastră să le fie cunoscută tuturor oamenilor". Bunătatea şi blândeţea, opuse mândriei, sunt izvor de bucurie şi în acelaşi timp efecte ale bucuriei în Domnul.

În evanghelie am citit următoarele cuvinte din rugăciunea sacerdotală a lui Isus: "Părinte voiesc ca unde sunt eu să fie împreună cu mine şi aceia pe care mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care tu mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit pe mine mai înainte de întemeierea lumii". La slava de care vorbeşte Isus nu au acces cei mândri. Isus Cristos, Dumnezeu fiind, s-a umilit pe sine coborând în condiţia umană, iar omul, om fiind, deci o creatură, cum ar putea el să se mândrească şi pe deasupra să mai şi participe la măreţia Fiului lui Dumnezeu? Participarea la măreţia Fiului lui Dumnezeu este scopul omului. Sensul vieţii lui, înseamnă fericirea şi bucuria supremă. Se poate spune acest lucru şi cu alţi termeni, însă trebuie să fim conştienţi că limbajul uman nu poate să exprime în mod exhaustiv realitatea vieţii veşnice fericite din cer.

Astăzi îl comemorăm împreună cu întreaga Biserică pe sfântul Filip Neri, numit pentru firea lui veselă şi optimistă Peppo cel bun. S-a născut la Florenza în anul 1515 şi a murit în anul 1595, după 80 de ani de viaţă. Până la vârsta de 18 ani a practicat diferite meserii. Părinţii lui voiau să-l orienteze spre comerţ şi de aceea l-au trimis la Roma pentru studii. A studiat trei ani la Roma, apoi a părăsit studiile dedicându-se apostolatului laic, activităţilor de binefacere. Şi-a vândut cărţile la anticariat, iar banii primiţi pe ele i-a împărţit la săraci. Îl găsim prin spitale, prin magazine, în mijlocul copiilor cărora le făcea educaţie prin jocuri şi distracţii. Celor care se plângeau de gălăgia făcută de copii le răspundea cu bunătate: "Dacă nu fac fapte rele, eu nu m-aş supăra chiar dacă ar încerca să taie lemne pe capul meu". Pe tinerii pe care îi aduna în jurul lui îi învăţa diferite meserii. Găsim în Filip un foarte bun model al pedagogului, aşa cum vom găsi aceasta şi mai târziu la Don Bosco. În anul 1551, la vârsta de 36 de ani, Filip va fi sfinţit preot şi va intra într-o asociaţie de preoţi pe care o va transforma puţin mai târziu în Societatea oratorienilor, aprobată de Papa Grigore al XIII-lea în 1575. Această asociaţie de preoţi se ocupa în chip deosebit cu educaţia tinerilor. Sfântul Filip a fost de asemenea un promotor al culturii. În ciuda aparenţelor, el avea o cultură solidă. A promovat şi susţinut în special studiile de istorie bisericească, îndrumând spre această disciplină pe unul dintre preoţii săi, Baronius, marele istoric de mai târziu.

În conducerea sufletelor spre desăvârşirea vieţii creştineşti, cerea aplicarea principiilor fundamentale ale evangheliei, dragostea şi umilinţa. El însuşi s-a remarcat prin aceste virtuţi. După încetarea din viaţă, la 26 mai 1595, medicii au constatat la toracele lui o neobişnuită curbură a coastelor, ca şi cum s-ar fi îndoit pentru a face loc mai mult bătăilor inimii sale mari de apostol al Romei.

Filip Neri a fost o personalitate a timpului şi nu a fost un sfânt izolat de lume care s-a ocupat doar de perfecţionarea propriei vieţi spirituale. Nu şi-a îngropat talanţii, dar s-a implicat mult şi eficace în viaţa socială, în viaţa Bisericii, investindu-şi aceşti talanţi. Este unul din sfinţii populari pentru că a ştiut să citească semnele timpului, unindu-şi viaţa interioară, de intimitate cu Dumnezeu în rugăciune, cu viaţa activă şi responsabilă în mijlocul lumii. A ştiut să-şi trăiască credinţa în bucurie, de aceea s-a implicat în promovarea culturii, în educaţia copiilor şi mai ales a tineretului. A ştiut să iubească şi de aceea a fost bun şi umil. A ştiut să spere şi de aceea a reuşit să inspire şi altora încrederea în Dumnezeu.

Am amintit mai sus că avea o fire veselă şi optimistă. Veselia autentică este o expresie a bucuriei şi a păcii în Domnul. Trăirea autentică a credinţei şi a iubirii nu poate fi decât izvor de speranţă, de pace şi bucurie, atât pentru sine, cât şi pentru cei din jurul nostru, în familie, între colegii de şcoală, de liceu sau de facultate, între colegii de muncă. Viaţa sfântă nu este rezervată unor persoane privilegiate. Toţi, de la vlădică la opincă, cum ar spune Creangă, suntem chemaţi să ne trăim viaţa în sfinţenie. Iar sfinţenia înseamnă trăirea autentică a credinţei. Să nu ne amăgim crezând că această trăire a credinţei presupune exces de seriozitate, închiderea în sine, cufundarea în gânduri apăsătoare, rupere de viaţă şi de oameni. Nu presupune lipsa zâmbetului, dar nici zâmbetul fals, pioşenia făţarnică, afişarea unei expresii a feţei binevoitoare în spatele căreia se ascunde o inimă lipsită de dragoste, de umilinţă.

Într-una din zile Papa îl chemă pe Filip şi-l rugă să verifice dacă o anumită persoană, despre care se vorbea mult în Roma, este într-adevăr o femeie sfântă. Filip se îndreptă către adresa respectivă, dar mai întâi trecu cu picioarele încălţate printr-o baltă noroioasă. Bătu la uşă şi fu primit cu un zâmbet binevoitor din partea gazdei. Când însă păşi cu încălţămintea murdară pe covoarele frumoase, gazda îşi ieşi din fire şi-i adresă cuvinte insultătoare. Filip ceru scuze cu umilinţă şi se retrase în grabă. Ajungând în faţa Papei, după ce îşi curăţise încălţămintea, îi arătă cizmele şi-i spuse: "Ciubotele mele sunt mai sfinte decât acea doamnă!" "Pentru ce?" întrebă Papa. "Lipseşte umilinţa şi blândeţea" răspunse Filip.

Iarăşi blândeţea şi umilinţa, opusul mândriei. Mândria, aroganţa îl face pe om să nu înainteze în viaţa de sfinţenie şi să trăiască în duplicitate, să caute doar aprecierea oamenilor, precum femeia din relatarea amintită. Peppo cel bun a ştiut să fie blând, umil şi vesel.

Viaţa lui Filip, caracterizată de optimism, bunătate şi blândeţe a dat speranţă celor din jurul lui. Iar astăzi, lumea, blocată în cele trecătoare, are atâta nevoie de speranţă! Mai ales tinerii au nevoie de speranţă. La o emisiune radio intitulată Tinerii şi filozofia disperării, un profesor de psihologie, vorbind despre motivele pentru care azi tinerii recurg adesea la acte de disperare, chiar la sinucidere, a accentuat lipsa de educaţie religioasă. Sfântul Filip, în educaţia pe care o făcea copiilor şi tinerilor, s-a raportat întotdeauna la Dumnezeu, a dat educaţiei o orientare creştină.

Viaţa fără Dumnezeu este sterilă, tristă, dezolantă, îşi pierde sensul, face loc disperării. Viaţa este frumoasă, însă pentru a descoperi frumuseţea vieţii şi pentru a simţi bucuria de a trăi e nevoie de credinţă, speranţă şi dragoste, e nevoie de Dumnezeu în viaţa noastră. Nouă, creştinilor, ne revine rolul de a fi oaze de speranţă în mijlocul lumii, ne revine rolul de a fi lumini vii în întunericul lumii. Iar pentru aceasta e necesar să promovăm educaţia religioasă şi de asemenea să urmăm şi îndemnul sfântului Paul, îndemn pe care şi sfântul Filip Neri l-a urmat: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul; iarăşi vă zic: bucuraţi-vă! Bunătatea voastră să le fie cunoscută tuturor oamenilor."

Sorin DIAC

© Editura Sapientia