Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

FERICITUL IEREMIA VALAHUL
8 mai

Ecl 3,17-24
Ps 118
Lc 12,32-34

Biserica în decursul istoriei sale, a recunoscut viaţa de profundă credinţă şi sfinţenie a unor membri ai ei pe care i-a ridicat la cinstea altarelor. Modurile în care aceşti sfinţi au ajuns la această comuniune profundă cu Dumnezeu sunt multiple. Unii au murit pentru credinţă vărsându-şi sângele, alţii au ales singurătatea pentru ca astfel să se unească tot mai mult cu Dumnezeu în tăcere, alţii au ales să-l slujească pe Dumnezeu în fraţii lor care suferă, şi aşa mai departe. Aceşti oameni sfinţi ne sunt propuşi ca exemple pentru noi cei de astăzi, ca urmând şi imitând virtuţile pe care ei le-au practicat, să putem ajunge şi noi la gloria la care ei au ajuns.

Iată că astăzi îl sărbătorim pe fericitul Ieremia Valahul, călugăr capucin care s-a dăruit total slujirii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Viaţa acestui umil frate începe într-un mic sat din Moldova care apare în biografiile sale cu numele de "Tzatzo", în ziua de 29 iunie a anului 1556. El este primul din cei şapte copii ai familiei Stoica şi Margareta Costist. La botez a primit numele de Ioan. Mama Margareta era o femeie simplă dar plină de credinţă în Dumnezeu, care a ştiut să transmită fiului ei încă din copilărie pe lângă educaţia umană, o educaţie profund creştină învăţându-l cum să se roage lui Dumnezeu şi cum s-o iubească pe Sfânta Fecioară Maria. Aflând de la mama sa că există o ţară numită Italia unde se află Papa şi călugării sunt sfinţi, în inima lui Ioan încolţeşte dorinţa de a merge în această ţară a sfinţilor pentru a deveni şi el un călugăr sfânt. La 19 ani părăseşte casa şi satul său natal şi pleacă spre Italia. Călătoreşte ca însoţitor al medicului italian Pietro Iacomo. Fiind dezamăgit că în oraşul Bari nu a găsit acei oameni sfinţi despre care i se vorbise, dar din contra, pericolele sufleteşti erau chiar mai mari decât în Moldova, îşi continuă drumul şi ajungând la Napoli, intră în mănăstirea capucinilor unde la 8 mai 1578 îmbracă haina de novice şi îşi ia numele de Ieremia. Destinat să se îngrijească de confraţii bolnavi în mănăstirea Sfântul Efrem cel Nou din Napoli, îi slujeşte timp de 40 de ani cu aleasă blândeţe şi o dăruire exemplară. Viaţa plină de caritate a fratelui Ieremia a fost răsplătită de Dumnezeu cu numeroase minuni atât în timpul vieţii cât şi după moartea sa în faimă de sfinţenie în ziua de 5 martie 1625. În ziua de 30 octombrie a anului 1983 Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea în cadrul unei ceremonii solemne care a avut loc în Piaţa "Sfântul Petru" din Roma, l-a ridicat la cinstea altarelor declarându-l fericit.

Într-adevăr fericitul Ieremia Valahul a pus în practică umilinţa despre care ne vorbeşte prima lectură luată din cartea Ecleziastului: "Cu cât eşti mai mare, cu atât să te umileşti mai mult" (Ecl 3,18). Oare de la cine a învăţat el să practice această umilinţă? Bineînţeles de la părinţii săi, mai ales de la mama sa. Călugărul de mai târziu a învăţat încă din copilărie să fie umil, pentru că ştia că Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri. Această umilinţă este rezultatul credinţei sale, fiind conştient că tot ceea ce are este darul lui Dumnezeu. Ştia foarte bine că omul atât valorează în faţa lui Dumnezeu cât valorează umilinţa sa. De aceea, nu a încetat să practice umilinţa în viaţa de mănăstire făcând muncile cele mai umilitoare şi obositoare. Umilinţa sa a fost recunoscută şi de către contemporanii săi fiind numit "părintele sfânt". Dumnezeu se descoperă numai acelora care îşi recunosc propriile limite şi care nu se cred autosuficienţi. Mândria a dus şi duce şi astăzi la ură, violenţă, discriminare, nesupunere, nefericire. Nu trebuie să facem studii de specialitate pentru a observa efectele mândriei. Dar este suficient să a aruncăm o privire în jurul nostru şi observăm imediat roadele ei.

Evanghelia de astăzi ne prezintă o atitudine pe care fratele Ieremia a urmat-o întocmai: este abandonarea totală în braţele providenţei divine şi renunţarea liberă la bunurile pământeşti. Ieremia nu ar fi putut parcurge drumul anevoios din Moldova până la Alba-Iulia şi de aici până în Italia pe jos dacă nu ar fi avut această încredere în Dumnezeu. Ştim foarte bine ce pericole erau atunci şi ce condiţii de transport. Dar nimic nu l-a împiedicat să meargă în Italia unde "creştinii sunt buni şi călugării sfinţi" - după cum îi spusese mama lui. El renunţă la toate: la părinţi, la fraţi, la o situaţie materială, la un viitor oarecum sigur şi intră în mănăstire. Ne-am putea pune întrebarea: ce anume l-a determinat să renunţe la toate? Răspunsul este unul singur: mântuirea sufletului. Ieremia cunoştea foarte bine cuvintele lui Isus pe care le-am ascultat astăzi şi pe care le-a pus în practică: "Acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta" (Lc 12,34). El nu a voit să-şi agonisească altă comoară decât aceea pe care hoţii nu o fură, moliile nu o mănâncă şi rugina nu o distruge. A început să-şi adune această comoară renunţând la comorile lumeşti şi ajutându-i pe cei săraci şi bolnavi. El era convins că în cei bolnavi, în cei săraci îl întâlnea pe Cristos. El spunea adesea: "Mila faţă de săraci atrage mila lui Dumnezeu". "Rugăciunea săracilor are o putere extraordinară asupra inimii lui Dumnezeu pentru că ei se roagă cu simplitate şi umilinţă". Bolnavii erau prietenii lui cei mai buni pentru care făcea tot ceea ce îi stătea în putinţă. Toţi alergau la el. Fratele făcea semnul crucii pe fruntea lor sau pe partea bolnavă a trupului şi de multe ori aceştia se vindecau.

Primul său biograf, confratele capucin Francesco Severini, a notat cu grijă unele vindecări care s-au produs prin mijlocirea fratelui Ieremia. În anul 1614, într-una din zile a sosit la infirmeria mănăstirii "Sfintei Zămisliri", unde se afla Ieremia, fratele Arcangelo Arcella din Napoli care avea o tumoare malignă la un braţ. A fost consultat de mai mulţi medici care nu au găsit altă soluţie decât amputarea braţului. Bolnavul a fost încurajat atât de medici cât şi de confraţii săi. Dar o umbră de tristeţe tot persista în sufletul său. Fratele Ieremia nu era acasă, dar era plecat ca să ceară pomană pentru bolnavii săi. A sosit însă spre seară şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l viziteze pe noul venit. Fratele Arcangelo îndată ce îl văzu, i se încredinţă din tot sufletul şi îl rugă să facă semnul crucii peste mâna bolnavă. Dar fratele Ieremia, spre surprinderea bolnavului, se arată oarecum rezervat, nu din alt motiv decât din acel simţ profund de umilinţă care îl caracteriza ori de câte ori era indispensabilă intervenţia extraordinară a lui Dumnezeu. Dar şi în acest caz ca şi în celelalte, umilinţa sa a fost învinsă de milă. El spuse: "Bine, bine, eu te însemn şi Dumnezeu să te vindece" şi apoi plecă. A doua zi când sosi chirurgul pentru a face operaţia, observă atunci când desfăcu bandajul, că mâna era complet vindecată. Nu-i venea să creadă. Nu se mai vedea nici un semn de boală, de parcă nu ar fi fost nimic. Acest exemplu este doar unul din nenumăratele vindecări pe care le-a obţinut fericitul Ieremia. Toate aceste vindecări însă erau însoţite de rugăciuni profunde, pe care Ieremia le făcea adeseori în timpul său liber în capela infirmeriei.

El era şi omul rugăciunii şi adesea cădea în contemplaţie mult timp. Rugăciunile sale preferate erau "Tatăl nostru" şi "Bucură-te Marie", din care aşa cum spunea el: "nu lipseşte nimic din ceea ce ne uneşte cu Dumnezeu şi ne dobândeşte de la el orice dar". Obişnuia să recomande atât fraţilor călugări cât şi laicilor să recite des rugăciunea "Bucură-te Regină". El însuşi spunea această rugăciune de nouă ori pe zi. De trei ori dimineaţa, pentru întoarcerea păcătoşilor, de trei ori la amiază, pentru cei aflaţi în agonie, şi seara de trei ori pentru sufletele din purgator.

O evlavie deosebită avea către Sfânta Fecioară Maria. Imaginea pe care o avea despre Preacurata nu o dobândise din cărţi, dar din rugăciune şi din strădania de a imita virtuţile ei. Această evlavie a fost răsplătită printr-o apariţie în care fratele Ieremia a văzut-o pe Sfânta Fecioară Maria, înconjurată de o lumină strălucitoare avându-l în braţe pe pruncul Isus. Această apariţie a fost reprodusă pe pânză după indicaţiile date de către călugăr fiind numită "Fecioara lui Ieremia" prin intermediul căreia s-au dobândit multe vindecări miraculoase.

Viaţa de sfinţenie a fericitului Ieremia trebuie să fie un model şi pentru noi, conaţionalii săi. Mesajul evangheliei din ziua de astăzi rămâne mereu valabil pentru cel care vrea să-l urmeze pe Cristos. Cristos ne propune o viaţă în care trebuie să ne debarasăm de tot ceea ce ne împiedică să fim în relaţie cu Dumnezeu, asemenea fericitului Ieremia. Să ne însuşim acea umilinţă în care să recunoaştem că tot ceea ce avem, este darul lui Dumnezeu. Viaţa noastră să fie o continuă mărturie a carităţii faţă de aproapele noastru.

Suntem în luna mai, lună închinată Sfintei Fecioare Maria, de aceea să ne punem sub ocrotirea Mamei noastre cereşti şi să o iubim după exemplul fratelui Ieremia. Şi ea care este "Ajutorul creştinilor", va avea grijă să dobândească harurile de care avem nevoie.

La această celebrare să-l rugăm pe Dumnezeu ca fratele Ieremia să fie cât mai curând canonizat, pentru ca prin exemplul său el să ne întărească în adevărata credinţă şi să ne umple de iubire generoasă.

Valentin BULAI

© Editura Sapientia