Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SFÂNTUL GHEORGHE
23 aprilie

Ap 21,5-7
Ps 33
In 15,9-17

În multe părţi ale lumii astăzi este o sărbătoare deosebită. La noi, mai mult în cadrul bisericii din Răsărit, este celebrat cu aceeaşi solemnitate şi credinţă acest mare martir (megalos martiros) cum îl numesc ei, sfântul Gheorghe.

Persoana reală la care se referă această revărsare de admiraţie şi uimire, precum şi faptele ce i se atribuie, se pierd în negura timpului. Passio Sancti Giorgii s-a dovedit a nu fi o istorie propriu-zisă. Ea a fost clasificată de Decretum Gelasianum (496) între operele apocrife.

Contextul istoric este acela al răspândirii creştinismului, multe nume neputând fi astfel consemnate şi verificate strict. Este, însă, dovedită istoric existenţa unui martir Gheorghe în oraşul palestinian Lydda (astăzi Lod), în jurul anului 300. "In Diospolim (Lydda) ubi sanctus Georgius martyrisatus est, ibi est corpus eius et multa mirabilia fiunt" notează Teodosiu Perigeta pe la anul 530. Părinţii, îndeosbi mama, îi asigură o educaţie creştină deosebită, iar tatăl îi insuflă pasiunea armelor. Caracterizat foarte pozitiv - frumos, inteligent, bine făcut şi de o politeţe rară - este primit de împăratul Diocleţian în slujba sa. Ulterior este numit tribun. Împăratul Diocleţian, după cum datează istoria, declanşează în acea perioadă o cruntă persecuţie împotriva creştinilor, dar Gheorghe blamează plin de curaj măsurile pline de cruzime cu care sunt trataţi fraţii lui în credinţă. Cu siguranţă, din partea prietenilor şi apropiaţilor săi, a primit sfaturi de genul: Fii prudent! sau nu da cu piciorul norocului! sau măcar păstrează aparenţele!, dar întrevedem în conştiinţa clară a sfântului Gheorghe iminenta alegere pe care o va face. Căzând în dizgraţia împăratului este torturat îndelung şi cu multă cruzime. În timpul suferinţei, graţie harului lui Dumnezeu, el nu a cedat tentaţiiilor bogăţiei, puterii sau popularităţii de care se putea bucura. După multe tentative eşuate de a-l omorî, este decapitat iar suferinţele sale, pe lângă faptul că amintesc de legenda grecească a lui Perseu şi Andromade, au un mobil profund, spiritual.

Adesea reprezentat ca un tânăr cavaler atacând un dragon pentru a salva o tânără, el este un simbol al biruinţei asupra puterii întunericului. Adesea este invocat ca simbol al neatârnării de puterile malefice şi ca un vestit distrugător de idoli. De fapt, în jurul acestor virtuţi îşi desfăşoară sfântul Gheorghe viaţa sa, iar dragostea faţă de Dumnezeu este mobilul faptelor sale deosebite.

Ne putem întreba cât de actuală este viaţa sa şi dacă virtuţile sale se mai poartă sau au căzut în desuetudine. Observăm, analizând societatea actuală, că şi astăzi mai există idoli care trebuie sfărâmaţi, iluzii care trebuie spulberate... Atâta vreme cât există diavol vor exista căutări zadarnice bazate pe realităţi efemere, deci vor exista idoli. Şi aceşti idoli sunt, mai mult decât tentaţii şi ispite, atentate la libertatea noastră de fii ai lui Dumnezeu, sunt uzurpatori ai drepturilor lui Dumnezeu în conştiinţa noastră. Ce este, de fapt, un idol? Profetul Isaia spune că este un chip de lemn, de piatră sau de aur, pe care-l prelucrează un meşteşugar; cu alte cuvinte, o bucată de materie moartă. Dar un idol este astăzi mai mult decât atât: el poate fi şi o fiinţă vie, un om şi chiar o idee.

Din viaţa sfântului Gheorghe transpare, poate paradoxal cu spiritul său de luptător, o docilitate deosebită şi o dragoste aleasă faţă de Dumnezeu care este într-adevăr mai presus decât toţi zeii. Şi evanghelia de astăzi propune acestă temă pe care o regăsim în viaţa sfântului Gheorghe, în sângele martiriului său: este vorba de tema dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Observăm că la origine se află dragostea Tatălui pentru Fiul, apoi aceea a Fiului pentru oameni; apoi, în fine, aceea a omului ca o continuare a experienţei dragostei lui Dumnezeu în Cristos. Isus spune: "Să vă iubiţi aşa cum v-am iubit eu" (In 15,12) şi "dacă păstraţi poruncile mele, veţi rămâne în dragostea mea, precum eu am păstrat poruncile Tatălui şi am rămas în dragostea lui" (In 15,10-11). Condiţia esenţială pentru a rămâne în iubirea lui Isus este păstrarea poruncilor. Nu este vorba, deci, de o permanenţă romantică sau mistică în dragoste, dar despre o permanenţă concretă şi exigentă.

Încă din Vechiul Testament porunca lui Dumnezeu era precisă şi categorică "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei... să nu-ţi faci chip cioplit..." (Ex 20,2-3). Această poruncă a fost pentru sfântul Gheorghe un imperativ indiscutabil şi l-a condus la pacea şi bucuria despre care Isus vorbeşte mai departe în evanghelie: "V-am spus ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină" (In 15,11). Bucuria apare ca un semn mesianico-escatologic al mântuirii prezente şi este consecinţa păcii. Cristos o transformă în bucuria sa, fără ca totuşi să înceteze să rămână a noastră.

Observăm că acest pasaj evanghelic este ca un şablon pentru sfântul pe care-l sărbătorim astăzi. Totuşi el nu a avut parte de ambientul creştin la care se referă Ioan în Evanghelia sa. În acest ambient iubirea poate fi reciprocă, dar el a trăit mai degrabă în ambientul descris de sfântul Paul în Scrisoarea către Romani 5,8 unde se pune problema iubirii faţă de duşmani. Sfântul Gheorghe este un imitator fidel al lui Cristos prin faptul că şi-a dat viaţa din dragoste pentru credinţa sa, împlinind în el cuvintele sfântului Paul: "Cele care îmi păreau drept câştiguri, pentru Cristos le-am socotit ca o pierdere. Ba chiar toate lucrurile le socotesc o pierdere pe lângă înălţimea cunoaşterii lui Cristos, Domnul meu" (Fil 3,7-8). De fapt, aceştia sunt sfinţii: co-participanţi ai lui Dumnezeu, raze din sfinţenia sa infinită. Deci, sfinţenia este înfăptuită în noi de Dumnezeu, dar ea recere participarea faptelor şi străduinţei noastre.

Se crează astfel o comuniune între Dumnezeu şi oameni, comuniune care are ca scop participarea la secretele familiei: "Nu vă mai numesc servitori, căci servitorul nu ştie ce face stăpânul său. Dar vă numesc prieteni, deoarece v-am adus la cunoştinţă tot ce am auzit de la Tatăl meu" (In 15,15). Isus este aşadar intermediarul prieteniei dintre Dumnezeu şi om şi, din sclav, face om liber, prieten şi rudă a lui Dumnezeu. Dar, mai mult, în lectura de astăzi Dumnezeu promite biruitorului darul apei vieţii şi stabileşte cu el un strâns raport de filiaţie. "Eu îi voi fi Dumnezeu, iar el va fi pentru mine un fiu" (Ap 20,7).

Gratuitatea acestui dar prin care devenim fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Cristos transpare şi din finalul evangheliei: "Nu voi m-aţi ales, ci eu v-am ales şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roade, iar roadele voastre să rămână" (In 15,16). Rodul despre care vorbeşte Isus aici este acela al misiunii, al vestirii credinţei.

În acest context al vestirii se plasează şi sfântul Gheorghe, martir şi mărturisitor al credinţei adevărate. Mărturia lui a fost aceea a vieţii pentru că închinarea care i se datorează lui Dumnezeu nu poate fi decât o atitudine existenţială. Ne închinăm cu viaţa noastră pentru că atunci când stăm în faţa lui Dumnezeu ne dăm seama cât de contingenţi şi insignifianţi suntem. Închinarea presupune că îl considerăm pe Dumnezeu centrul vieţii noastre şi că de la el aşteptăm tot binele nostru. Ne va costa, probabil, nenumărate suferinţe, căci creştinismul, în esenţa sa, implică trăirea eroică, absolută, plenară. Cu siguranţă, însă, dacă nu va fi nevoie să ne mărturisim cu viaţa credinţa noastră, va trebui să suportăm totuşi martiriul alb, acela al jertfelor şi necazurilor cotidiene. Dar este şi mai sigur că Dumnezeu ne va pregăti o răsplată mult peste aşteptările noastre şi aceasta pentru că ne iubeşte.

Având ca modele atâtea minunate exemple ale sfinţilor şi îndeosebi al sfântului Gheorghe de astăzi, să ne întrebăm şi noi: Tu, creştinule, de partea cui eşti? Cui te închini? Care este centrul de greutate al gândurilor tale?... Să luăm în acelaşi timp o atitudine corectă pe drumul nostru şi să ne întoarcem de pe eventualele căi greşite. Nu trebuie să uităm nici faptul că primul pas spre cunoaşterea şi slujirea lui Dumnezeu este cunoaşterea de noi înşine. Astfel, să nu ne fie frică nici de faptul că suntem priviţi cu răutate pentru că am îndrăznit să ne ridicăm fruntea spre cer, nici de noi înşine. Să ne continuăm, asistaţi de harul lui Dumnezeu şi cu o undă de umilinţă totuşi pe chip, acel târâş infinit spre lumină, spre Dumnezeul speranţei noastre!

George IVAN

© Editura Sapientia