Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

SFÂNTUL IOAN DE LA SALLE
7 aprilie

2Tim 1,13-14; 2,1-3
Ps 1,1-2.3.4.6
Mt 18,1-5.10

"Cine împlineşte poruncile mele şi învaţă şi pe alţii să le împlinească, acela va fi mare în împărăţia cerurilor" (Mt 5,19)

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, Franţa avea în fruntea sa pe renumitul Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Despre aceste decenii de strălucire, despre această generaţie de aristocraţi rafinaţi, savanţi şi literaţi, s-au scris mii de cărţi, însă puţini din autorii acestor cărţi s-au gândit că în jurul palatelor elegante, mii de familii îşi duceau existenţa prin noroiul uliţelor murdare şi în noaptea neagră a păcatului. Documentele istorice ale vremii atestă că o treime din populaţia ţării trăia în mare sărăcie. Din această cauză, foarte puţini părinţi îşi puteau permite să trimită copiii la şcolile cu plată ale învăţătorilor particulari. Astfel, maidanul devine şcoala pentru mii de fiinţe omeneşti în pieptul cărora pâlpâie scânteia dumnezeiască şi care ascund poate, nebănuite talente.

În faţa acestei situaţii deplorabile, mai multe persoane pătrunse de zel apostolic caută tot felul de mijloace pentru a veni în ajutorul acestora. Printre acestea se numără şi sfântul Ioan de la Salle.

S-a născut la 30 aprilie 1651, în vechiul oraş Reims, ca cel dintâi din cei unsprezece copii cu care Dumnezeu a binecuvântat familia magistratului regal Louis de la Salle. Din fragedă copilărie, membrii familiei observă la acesta o înclinaţie deosebită spre rugăciune şi meditaţie, dar nimeni nu bănuia intenţiile de viitor ale copilului. Însă, ziua primei împărtăşanii aduce lumină în această problemă. După ceremonia înălţătoare, Ioan stă la masă la locul de cinste, în mijlocul unui mare număr de invitaţi. În toiul conversaţiei, vine vorba despre viitorul micului sărbătorit. Tatăl şi-l visase de mult în roba de magistrat, dar micul Ioan îi înmărmureşte pe toţi când răspunde scurt: "Am să fiu preot!" Ca o concretizare a acestei decizii, la vârsta de 11 ani, intră în rândul celor care se pregătesc pentru Sfânta Preoţie.

Datorită calităţilor sale deosebite, tânărul seminarist de numai 16 ani ajunge canonic al catedralei din Reims, demnitate de care era legat şi un mare beneficiu. Încărcat de timpuriu cu onoruri, departe de a se îngâmfa, el devine tot mai modest, tot mai evlavios şi caută să-şi îndeplinească noile îndatoriri cu o râvnă demnă de admirat.

La vârsta de 27 de ani, Ioan este hirotonit preot, urmând ca după un an să obţină doctoratul în teologie. Imediat după acest eveniment, se vede pus în situaţia de a prelua conducerea unui grup de învăţători care se angajează să înfiinţeze şcoli parohiale gratuite pentru copiii săraci din oraş. Implicat direct în activitatea de educare a copiilor, Ioan îşi dă seama de condiţiile şi nevoile urgente ale acestora şi simte că Domnul îl chemă să fie sarea pământului şi lumina lumii pentru aceştia. În urechile lui răsună mereu cuvintele lui Isus: "Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). Înflăcărat de aceste cuvinte, Ioan se ocupă mai intens de aceşti învăţători: îi ajută din punct de vedere material, le întocmeşte un program de viaţă, le dă îndrumări în munca lor educativă şi caută să le completeze formarea religioasă şi pedagogică.

În munca de educare a copiilor săraci, Ioan de la Salle ascultă mereu de îndemnul lui Dumnezeu, punându-şi toată încrederea în Providenţă. Renunţă în primul rând la demnitatea de canonic, apoi la bunurile sale, pe care le împarte săracilor în timpul foametei care a bântuit Franţa în iarna anului 1683-1684. Devine în acest fel sărac ca şi copiii care îi frecventează şcoala şi asemenea învăţătorilor cu care îşi împarte bucuriile şi necazurile.

Cu trecerea timpului, Ioan devine conştient că Dumnezeu l-a condus treptat către un nou tip de viaţă consacrată în Biserică. Într-adevăr, iată că din rândul acestor învăţători se înfiripă o nouă congregaţie care îşi ia numele de Fraţii Şcolilor Creştine. Membrii ei sunt bărbaţi laici care îşi consacră viaţa lui Dumnezeu pentru a se dedica educaţiei copiilor şi în mod deosebit a celor săraci.

Dar aşa cum se întâmplă de multe ori cu cei chemaţi să fie deschizători de drumuri în Biserică, Ioan de la Salle va trebui să înfrunte tot felul de greutăţi şi împotriviri. Toate acestea vin atât din partea autorităţilor civile şi bisericeşti, care nu-i înţelegeau planurile şi metodele noi pe care voia să le introducă în şcoală, cât mai ales din partea învăţătorilor particulari, care l-au dat în judecată pentru că-şi pierdeau elevii, care preferau şcolile creştine, unde învăţământul era gratuit. În faţa acestor împotriviri, Ioan nu cedează, ci în rugăciune şi meditaţie îşi găseşte tăria necesară pentru a-şi duce la îndeplinire opera începută.

După 68 de ani de luptă şi jertfă, bătrânul preot şi apostol al şcolii populare se îmbolnăveşte grav. În ziua de 7 aprilie 1719 moare şi este ridicat la cinstea altarelor de către Papa Leon al XIII-lea în anul 1900. Cu ocazia aniversarului de 50 de ani de la acest eveniment, Papa Pius al XII-lea îl proclamă patron al tuturor educatorilor.

Textul evanghelic, pe care Biserica ni-l propune astăzi, ne prezintă îndemnul lui Isus adresat apostolilor de a fi asemenea copiilor. Când se exprimă astfel, el nu se gândeşte la proverbiala inocenţă a copiilor, dar la umilinţa acestora. Copilul este o persoană capabilă de abandonare, plină de încredere, fără mândrie, fără pretenţii; ştie să fie copil şi să se accepte aşa cum este; acceptă incapacitatea sa de a înfrunta singur viaţa şi simte nevoia grijii părinteşti şi pe cea a educatorilor pentru a răzbate în viaţă. Copiii trăiesc în umilinţă nu subestimând ceea ce sunt - aceasta nu ar fi umilinţă - dar recunoscând ceea ce sunt.

Dacă trecem de la familia umană la cea creştină - familia lui Isus sau a lui Dumnezeu - argumentaţia capătă o mai mare eficacitate. Umilinţa creştină e cauzată tocmai de bucuria de a fi fii ai lui Dumnezeu. Ea nu este o înjosire, ci o virtute care înalţă omul în faţa lui Dumnezeu.

Filiaţia divină ne cere convertirea, după cum ne spune însuşi Isus: "De nu vă veţi schimba şi nu veţi deveni ca pruncii, nicidecum nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt 18,3). Aceste cuvinte le putem aplica acum foarte bine discipolilor lui Isus. Dacă aceştia trebuie să fie conducătorii comunităţii creştine, trebuie să se comporte cu acea umilinţă de care am amintit. Aceasta trebuie să o facă pentru două motive: pentru ceea ce sunt ei înşişi şi pentru ceea ce sunt ceilalţi, adică fii ai lui Dumnezeu.

Acest lucru l-a înţeles şi l-a trăit în mod cu totul deosebit şi sfântul Ioan de la Salle. Toată viaţa a fost convins că numai umilinţa trăită după îndemnul lui Isus, poate deveni un punct de plecare pentru o înţelepciune profundă şi pentru un atent spirit de iubire în slujirea celor nevoiaşi. Dovada cea mai clară a umilinţei sale o constituie, după cum am văzut deja, renunţarea la demnitatea şi onoarea de canonic şi angajarea totală în opera de educare a celor marginalizaţi.

Să-l implorăm aşadar pe Domnul să ne dăruiască şi nouă umilinţa necesară pentru a putea fi permanent şi pretutindeni în lume acea mână întinsă, disponibilă să ducă mesajul iubirii sale. De asemenea, prin intermediul patronului educatorilor, să-l rugăm pe Tatăl ceresc să cheme şi în zilele noastre educatori şi învăţători care să se consacre cu generozitate şi devotament formării omului şi creştinului autentic în rândul noii generaţii.

Cristian ANTICI

© Editura Sapientia