Chemaţi la sfinţenie
Culegere de predici în cinstea sfinţilor

APARIŢIILE SFINTEI FECIOARE LA LOURDES
11 februarie

Is 66,10-14c
Ps 1
In 2,1-11

Sfânta Biserică comemorează astăzi faptele minunate care s-au petrecut într-o mică localitate de la poalele munţilor Pirinei în anul 1858, localitate numită Lourdes. În ziua de 11 februarie tânăra Bernadeta Soubirous în vârstă de 14 ani, dintr-o familie de oameni săraci, împreună cu sora ei şi cu o vecină de o seamă cu ele au pornit să adune câteva crengi uscate, în apropiere de stânca Massabielle. Pentru aceasta trebuiau să treacă cu piciorul apa pârâului Gave, însă Bernadeta fiind suferindă de astm, a rămas în urmă gândindu-se că nu ar fi bine să pună picioarele în apă. Deodată aude un vuiet ca de vijelie ce clătină copacii; îşi ridică ochii şi uimită observă că din peştera din faţa ei "o doamnă", îmbrăcată în alb, încinsă cu o panglică azurie, cu înfăţişare strălucitoare o priveşte şi-i surâde. Bernadeta e cuprinsă de frică, cade în genunchi, scoate rozariul, se roagă. Când celelalte două se întorc cu lemnele adunate, o găsesc pe Bernadeta strălucind de mulţumire. În cursul apariţiilor care au urmat, "doamna" a cerut Bernadetei să se roage pentru păcătoşi şi să îndemne pe credincioşi să facă pocăinţă.

Grota de la Massabielle era pentru lumea de prin partea locului o grotă misterioasă în jurul căreia circulau legende sinistre. Tradiţia spune că blocul de piatră şlefuit, care se vede în interiorul grotei a fost un altar păgân pe care se aduceau jertfe omeneşti, erau tăiate capete de oameni. Ori sfântul Paul scrie: "Cine jertfeşte idolilor, jertfeşte diavolilor". Acest altar a fost ales de Sfânta Fecioară spre a zdrobi capul duşmanului ei. Biserica, numai cu patru ani înainte de apariţiile de la Lourdes, definise dogma Neprihănitei Zămisliri. "Neprihănita" este titlul care exprimă victoria Sfintei Fecioare Maria asupra Satanei. Bernadeta nu înţelegea răspunsul dat de Sfânta Fecioară pe 25 martie, căci nu mai auzise niciodată de Neprihănita Zămislire. Ea fuge la parohie repetând-o mereu să n-o uite. Intrând la parohie ea strigă: "Eu sunt cea Nepihănit Zămislită"! Parohul o crede nebună: "Cum, zice, tu eşti Neprihănit Zămislită"? "Nu, părinte paroh, nu eu, ci doamna! Am repetat mereu numele ei pe drum ca să nu-l uit". Aici Maria arată titlul prin care dorea să fie onorată. Mulţimi tot mai numeroase au început să se adune spre locul acestei apariţii.

La Lourdes, Sfânta Fecioară scoate un strigăt de alarmă. Cuvântul penitenţă, pocăinţă, insistent repetat, sună parcă straniu şi neînţeles. "Doamna de la Lourdes" ne aminteşte că pocăinţa, convertirea au la bază umilinţa şi sinceritatea. Sunt păcate comise, poate din slăbiciune, dar dacă nu le recunoaştem cu umilinţă şi sinceritate şi nu încercăm să ne ridicăm, dar ne justificăm şi suntem preocupaţi doar să nu fim văzuţi, să nu ne afle alţii, să nu fim descoperiţi, dacă înăbuşim sistematic remuşcările de conştiinţă, atunci păcatele de slăbiciune se transformă în păcate de răutate, în orbire a minţii şi împietrire a inimii, se transformă în obişnuinţe vicioase şi ajungem la ceea ce sfântul Toma numeşte armonizarea sau sincronizarea sufletului cu răul. Căinţa permanentă, amintirea dureroasă a păcatelor din trecut, strădania de a ispăşi conştiinţa propriilor slăbiciuni şi căderi, sunt sentimente care trebuie să ne stăpânească pe fiecare. Pentru a se menţine într-o asemenea stare penitenţială, sfântul Augustin a scris pe pereţii camerei sale psalmul "Miluieşte-mă, Dumnezeule". Convertirea adevărată presupune o luptă crâncenă cu noi înşine, o recunoaşte şi un mare convertit, poetul Adolf Rette, când scrie aceste cuvinte: "Ah, convertirea e o bătălie cu teribile suferinţe! Să nu uităm că aceste lupte demonstrează libertatea voinţei şi că nu există căinţă desăvârşită care să nu aibă ca prolog în sufletul unui mare păcătos căit, acest tragic conflict între bine şi rău".

Lourdes-ul ne prezintă şi imaginea suferinţelor îndurate de Sfânta Fecioară alături de Isus, de la naştere până la Calvar. Peştera întunecoasă de la Massabielle, unde apare Sfânta Fecioară Bernadetei, aminteşte de o altă peşteră, cea de la Betleem, unde Maria îl aduce pe lume pe Fiul lui Dumnezeu în sărăcie şi abandonare. Izvorul cu apă abundentă care ţâşneşte din stânca de la Massabielle aminteşte de sângele şi apa care au ţâşnit din coasta lui Isus pe cruce când soldatul roman a înfipt suliţa, sub privirea Maicii Îndurerate.

La Lourdes se poate vedea câtă iubire poate să încapă într-o inimă de mamă, la Lourdes se poate vedea şi cine sunt predilecţii, favorizaţii inimii sale. Bolnavii, cei slabi, umili, abandonaţi, săracii, aceştia au un loc cu totul special în inima ei. Să ne gândim numai cine e vizionara? Bernadeta, o copilă necunoscută, umilă, provenind dintr-o familie săracă cu şase copii care nu mâncau niciodată pe săturate, care locuiau adăpostiţi din milă într-o fostă închisoare părăsită. Dragostea Sfintei Fecioare faţă de cei bolnavi apare în miile de vindecări miraculoase pe care ea le săvârşeşte la Lourdes. Merită să fie amintită prima minune care s-a petrecut la Lourdes. Pe vremea apariţiilor, medic la Lourdes era un oarecare doctor Dozores. Era convins că la Lourdes nu se întâmplă nimic supranatural; viziunile Bernadetei, pentru el, nu erau altceva decât nişte crize de isterie la această copilă bolnavă. Unui oarecare muncitor, într-o carieră de piatră, pe nume Pierre Bouriette, căruia îi sărise în ochi o aşchie de piatră şi-i lăsase ochiul de mult fără vedere, medicul îi spusese clar să se resemneze, deoarece nu mai era nimic de făcut. Numai că într-o bună zi Pierre Bouriette vine acasă plângând şi strigând cât îl ţinea gura, că a început să vadă cu amândoi ochii, după ce s-a spălat în izvorul miraculos. Aceasta a fost aşadar prima minune care s-a petrecut la Lourdes şi apoi multe altele. Ne punem totuşi întrebarea: dacă Bernadeta a fost preferata Sfintei Fecioare pentru ea de ce nu a făcut o minune, să-i înlăture suferinţa aşa cum a făcut cu miile de bolnavi? Dimpotrivă, îi spune într-una din apariţii: "Eu nu-ţi promit să te fac fericită în lumea aceasta ci în lumea cealaltă". Bernadeta a purtat toată viaţa în trupul ei o boală foarte grea: tuberculoza osoasă, şi pe lângă rănile săpate de boală în trupul ei, ea purta o rană şi mai dureroasă săpată în inima ei de cei din jur: vorbe, critici, invidie, dispreţ şi durerea supremă, suferinţa cea mai mare la un bolnav: sentimentul de a fi pentru alţii o povară inutilă.

Sfânta Fecioară a făcut cu ea o minune şi mai mare decât dacă ar fi vindecat-o, a făcut-o să înţeleagă că suferinţa ei acceptată cu resemnare, cu iubire şi supunere la voinţa lui Dumnezeu, are o valoare infinită pentru mântuirea ei, pentru Biserică, pentru lumea întreagă. Pentru cel necredincios, deznodământul suferinţei este moartea, însă pentru cine are credinţă, deznodământul suferinţei este viaţa, viaţa fericită de după moarte. La Lourdes putem constata că toată lumea cântă, inclusiv bolnavii. Strigătul lor de durere este transformat în cântec, în imn de bucurie: aceasta este minunea cea mai mare care se petrece la Lourdes.

Sfânta Fecioară Maria, la Lourdes reaprinde speranţa tuturor suferinzilor lumii, ea apare în toată frumuseţea trupului ei înviat şi glorificat. Destinul Mariei va fi destinul nostru, trupul nostru desfigurat de suferinţă, măcinat de boală, va fi la înviere frumos, strălucitor, asemenea trupului ei înviat. Contemplând cu ochii sufletului frumuseţea chipului ei, înălţăm şi noi astăzi această frumoasă rugăciune compusă de unul din marii oameni ai Bisericii în veacul trecut, Alfons Gratry: "O, mamă iubitoare şi minunată, te rugăm priveşte la mizeriile noastre şi fie-ţi milă de noi. Tu, unică frumuseţe desăvârşită, care nu ai stins niciodată vreo rază a lui Dumnezeu, dar le-ai primit pe toate pentru a le răsfrânge asupra lumii, roagă-te pentru noi"!

Lucian SIMON

© Editura Sapientia