Anul C
Învierea Domnului (Paştele)

Fap 10,34a.37-43; Ps 117; Col 3,1-4; In 20,1-9

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Suntem în ziua de Paşti, în ziua învierii lui Isus, ziua cea mai mare şi cea mai frumoasă din anul liturgic. După ce în această noapte am celebrat cu mare fast momentul propriu-zis al învierii, iată-ne acum, în zorii zilei, la mormântul gol, asemenea femeilor sfinte şi asemenea apostolilor.

Poate că nu e întâmplător faptul că evanghelia însăşi începe cu o precizare temporală: în prima zi a săptămânii, dis de dimineaţă, pe când mai era încă întuneric. Prima zi a săptămânii echivalează - de ce nu? - cu prima zi a creaţiei, iar dimineaţa, ca şi întunericul, ne trimit cu gândul la acel început pe care sfântul Ioan Paul al II-lea îl situează ca fiind timpul de dinaintea căderii în păcat, un timp sfânt, plin de prezenţa lui Dumnezeu, unde primii oameni trăiau fericiţi în paradisul pământesc şi unde nimeni şi nimic nu părea să le strice fericirea.

De data asta, noua creaţie nu mai începe cu modelarea astrelor, a soarelui, a lunii sau a omului, ci cu lumina învierii lui Isus. Acel Instaurare omnia in Christo de pe emblema Părinţilor Orionini îşi găseşte desăvârşirea tocmai în dimineaţa învierii. Dacă Dumnezeu Tatăl, în zorii creaţiei, este numit Creator, prin înfiere, în zorii noii creaţii, cu forţa Duhului Sfânt, Isus este numit Pantocrator sau Atotputernic. Dacă vechea creaţie, în grădina Edenului, primii oameni Adam şi Eva, s-au lăsat atraşi de frumuseţea pomului din mijlocul grădinii, mâncând mai apoi din fructul lui, în noua creaţie locul pomului este luat de cruce, iar rodul este însuşi Isus Cristos. Şi dacă în vechea creaţie Dumnezeu interzisese primilor oameni să mănânce din rodul pomului din mijlocul grădinii, noua creaţie, de data aceasta, creştinul este invitat să se hrănească din rodul mormântului gol, din Cristos cel înviat pe care, după cum vedem, Biserica îl celebrează, îl adoră, şi pe fiecare creştin în parte îl caută, îl imită, îl urmează, asemenea Bunului Păstor.

Aşadar, creştinul este omul noii creaţii, creaţie care, aşa cum am spus, începe cu învierea. Din acest punct de vedere, învierea nu este rezervată doar apostolilor. Isus ar fi putut să li se arate doar lor, aşa, ca o simplă continuare a învăţăturii pe care le-a dat-o timp de trei ani. Dar nu o face. Mormântul gol este văzut, deopotrivă, şi de apostoli dar şi de femei. Ba, mai mult, Maria Magdalena este prima care ajunge la mormânt şi vede piatra dată la o parte şi Isus nu mai este acolo, semn că vestea învierii nu este doar apanajul unui anumit grup, fie şi de apostoli, ci este un dar oferit tuturor. Aşa cum Isus a pătimit şi a murit pentru toţi oamenii, chiar şi pentru cei mai păcătoşi - a se vedea tâlharul căit -, la fel şi învierea este pentru toţi. Ceea ce impresionează în tot acest tablou este de fapt universalitatea mesajului învierii, aş spune natura întreagă participă la eveniment şi devine martoră. Nu sunt numai oamenii implicaţi, ci, aşa cum am auzit, şi zilele săptămânii, şi întunericul, şi lumina, şi mormântul, şi piatra, şi giulgiurile, şi gesturile oamenilor, faptul de a alerga, de a vedea, de a intra, de a ieşi, totul culminând cu a crede.

"A văzut şi a crezut", am citit în evanghelie. Înseamnă că învierea este mai degrabă un eveniment de crezut, decât simplu de tot de constatat. Doar cel care crede reuşeşte să vadă dincolo de aparenţe, doar el reuşeşte să înţeleagă misterul, să şi-l asume şi să-l trăiască în viaţa proprie. Ca atare, cum vom ieşi să transpunem în viaţa noastră acest mare mister, misterul învierii?

Un prim răspuns ne poate veni de la prima lectură de astăzi, luată din Faptele Apostolilor, chiar de la Petru, ucenicul care, deşi şi-a trădat maestrul de trei ori, făcând experienţa iertării, devine apoi marele apostol. În relaţia sa cu cei cărora li se adresează nu vine cu nimic nou, ci doar le aminteşte cele întâmplate. "Voi ştiţi", le spune el, "ceea ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a predicat Ioan". Pentru a crede în înviere nu avem nevoie de nimic nou. E suficient să ne amintim de intervenţiile lui Dumnezeu în viaţa noastră, de acele momente în care am fost martori direcţi. Este vorba de însăşi existenţa noastră, de darul libertăţii, de darul părinţilor, de aer, mâncarea şi apa pe care le consumăm, de darul - de ce nu? - al anotimpurilor care se succed, de persoanele care ne iubesc, de iubirea însăşi care este cu adevărat înviere. Îl şi văd pe noul Petru din viaţa noastră, care poate să fie mama, tata, un preot, un profesor, o persoană dragă sau, pur şi simplu, una care vrea să ne provoace. Cum ne spune! Tu ştii ce s-a petrecut în toată viaţa ta, începând din familia de provenienţă, după botezul pe care l-ai primit în biserica parohială.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Spuneam, e suficient să privim în viaţa noastră, şi aici vom vedea intervenţia minunată a lui Dumnezeu. Îl vom descoperi ca şi Creator în creaţie, atunci când am fost concepuţi în sânul mamei noastre. Îl vom descoperi ca Mântuitor atunci când am fost ridicaţi la demnitatea de fii prin Botez, de ce nu, când am fost iertaţi în scaunul de spovadă. Îl vom descoperi ca Duh Sfânt ori de câte ori am lucrat la sfinţenia sufletului nostru.

Mormântul gol nu înseamnă nici pe departe golul sau golurile din viaţa noastră, eşecurile, momentele de criză, ci sunt, mai ales, acele momente în care, cel care a lucrat cu adevărat este Dumnezeu. Singura diferenţă e că el, fiind spirit, fiind duh, acest gol nu e umplut neapărat cu ceva material, ci mai ales cu ceva spiritual, cu harul său. Acest gol se măsoară în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Nu înseamnă că după alungarea primilor oameni din paradisul pământesc, s-a închis de tot paradisul. Nu s-a închis, ci doar trebuie cucerit cu efort. La fel şi mormântul gol, nu înseamnă simplu de tot lipsa lui Isus din el, ci mai degrabă înseamnă victoria lui, este victoria pe care o celebrează creaţia, de care ne aminteşte, aşa cum spuneam, fiecare intervenţie a lui Dumnezeu în viaţa noastră, pe care o aminteşte, dacă vreţi, fiecare venă, fiecare arteră, fiecare fir de iarbă de pe pământ, tot ceea ce este viu şi frumos în jurul nostru.

Dar, oare, ştim noi să ne bucurăm de toate acestea cu adevărat? Ştim noi că suntem oamenii noii creaţiei? Ştim noi că suntem noul Petru, noua Maria Magdalena? Ştim noi că misiunea noastră de pe acest pământ, dincolo de faptul că cineva este chemat la viaţa de familie, la preoţie sau la viaţa consacrată, este, de fapt, aceea de a fi oamenii noii creaţii? Cristos înviat din mormânt ne dezvăluie această vocaţie. Important este să alegem să ne implicăm. Chiar dacă încă nu au apărut zorii zilei, să pornim!

E important să ne ridicăm din patul comodităţilor noastre, să ieşim din confortul casei noastre şi să pornim spre mormântul gol, să fim persoane dinamice, folosind toate darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu spre a-l preamări prin ele. Să vorbim despre Isus şi despre victoria lui asupra morţii mai ales prin entuziasmul nostru, prin capacitatea noastră de a ierta şi de a cere iertare, prin iubirea noastră, prin căutarea celor de sus, aşa cum am citit în cea de a doua lectură de astăzi. Vom vorbi despre înviere dacă vom şti să respectăm fiecăruia locul pe care Dumnezeu i l-a dat în viaţă, aşa cum a făcut în evanghelia de astăzi ucenicul pe care îl iubea Isus, când s-a dat la o parte şi l-a lăsat pe Petru să intre primul în mormânt.

Dacă soţul va respecta demnitatea şi chemarea soţiei, dacă soţia va şti să recunoască rolul de neînlocuit al soţului, dacă părinţii vor şti să recunoască în copii darul lui Dumnezeu şi dacă copiii vor şti să-l vadă pe Dumnezeu în părinţi, asta înseamnă să ştii să recunoşti celuilalt locul pe care i l-a dat Dumnezeu.

Să ne salutăm zilele acestea spunând, fără să ne ruşinăm, "Cristos a înviat!". Să ne bucurăm unii de prezenţa celorlalţi - de ce nu? - să ne amintim de viaţa veşnică la care suntem chemaţi. Să ne amintim de cei dragi ai noştri şi care ne-au precedat în viaţă şi în credinţă - de ce nu? - rugându-ne ca într-o zi să avem şi noi parte împreună cu ei de înviere. Şi, ceea ce este cel mai important, să arătăm că suntem oameni care cred în înviere prin atitudinea noastră, prin coerenţa noastră, prin ataşamentul faţă de cuvântul lui Dumnezeu, printr-o atenţie specială faţă de suflet şi printr-un respect deosebit faţă de trup. Să fim asemenea primilor apostoli, plini de curaj, plini de credinţă, speranţă şi iubire. Amin.

21 aprilie 2019

Pr. Felician Tiba

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
406 accesari.

Alte predici pentru Învierea Domnului (Paştele):

Anul C
8 aprilie 2007 - Ep. Petru Gherghel
4 aprilie 2010 - Pr. Pavel Chelaru
31 martie 2013 - Pr. Claudiu Dumea
27 martie 2016 - Pr. Anton Despinescu

[ Index predici şi predicatori ]