Anul C
Duminica a 5-a din Postul Mare

Is 43,16-21; Ps 125; Fil 3,8-14; In 8,1-11

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Ascultând această evanghelie avem impresia că suntem într-o sală de tribunal, în care sunt prezente părţile implicate într-un proces. Pe de o parte, acuzarea, procuratura, cu dovezile ei, adică fariseii şi cărturarii. Ei cunosc legea lui Moise şi veghează la păstrarea ei şi nimeni nu-i poate învinui pentru aceasta. Ei sunt oameni respectaţi şi drepţi. Şi au un caz solid. Au prins o femeie în adulter şi ştiu exact care este pedeapsa în conformitate cu legea. Vina ei este reală, nimeni nu pune la îndoială vinovăţia din evanghelie. Va trebui să-şi recunoască greşeala. Pe scurt, cazul e clar şi se aşteaptă doar sentinţa.

Dar, când citim cu atenţie evanghelia, observăm că nu femeia e pusă sub acuzaţie, ci Isus. Femeia e doar un pion neimportant în planul lor, un obiect, un mijloc prin care ei îşi ating scopul. De fapt, ei îl urmăresc pe Isus, pe acest predicator ambulant, acest rabin care stă la masă cu vameşii şi este prieten al păcătoşilor. Întotdeauna el pretinde că e milostiv. Dar, de data asta, l-au prins. Nu poate spune nimic împotriva legii, împotriva lui Moise, care era părintele întemeietor al poporului evreu. Dacă face aceasta se condamnă singur. Dacă, pe de altă parte, va accepta pedeapsa, fariseii vor dovedi că Isus nu e chiar atât de milostiv pe cât spune că este. Astfel, ei sunt foarte încrezători în planul lor strălucit.

Isus le cunoaşte planul. Ştie că nu femeia este judecată, ci el. În Evanghelia lui Ioan el nu e judecat doar în faţa lui Pilat, ci pe tot cuprinsul evangheliei. El mai ştie că fariseii sunt furioşi şi că îşi doresc să o lapideze pe femeie. Isus ştie, de asemenea, că nu poţi discuta cu oamenii furioşi şi nici cu cei care sunt gata să dea cu piatra. Aceştia nu ascultă niciodată. Ce e de făcut?

Şi Isus face ceva extraordinar. Isus se aşază de partea păcătoasei, fiind coerent cu sine însuşi şi cu învăţătura sa. Femeia are un suflet şi lui Isus îi pasă de sufletul ei mai mult decât îi pasă de toate legile scrise în istorie, chiar dacă sunt scrise de Moise şi chiar dacă sunt scrise în piatră, ca să fie veşnice. Da, Isus se aşază de partea păcătoşilor, le ţine partea, chiar dacă aceasta îl va conduce la moarte. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Tocmai de aceea Isus a murit pe cruce, ca să stea de partea noastră, a păcătoşilor, şi să ne ierte păcatele. Isus ne-a iubit până la sfârşit. Nu până la sfârşitul lumii, nu până la sfârşitul timpului ci, ne-a iubit până la sfârşit însemnând cu toată viaţa sa.

Astfel, odată ce Isus se aşază de partea femeii adultere la acel proces, situaţia este răsturnată. Acuzatorii devin acuzaţi. Domnul arată mulţimii că au o inimă de piatră când o folosesc pe femeie ca să-şi atingă scopul lor de a-l prinde pe Isus. Apropo! Cum au prins-o pe femeie? Nu prinzi pe cineva în adulter din întâmplare. Înseamnă că au urmărit-o. Înseamnă că sunt răuvoitori. Iar bărbatul cu care a păcătuit, de ce nu a fost prins şi el? Toate aceste fapte îi acuză. În cele din urmă acuzatorii pleacă, femeia este iertată, iar Isus este încă odată "faţa îndurării lui Dumnezeu", cum spune papa Francisc.

Dar noi, noi unde suntem? Noi în care dintre aceste personaje ne regăsim? Să nu ne minţim. Suntem, cu siguranţă, printre mulţimea furioasă, arătând cu degetul, gata să dăm cu piatra, fără discernământ, în timp ce ne petrecem viaţa mulţumiţi de virtuţile noastre proclamate de noi înşine. Cât de necruţători putem fi cu cei, să zicem 5% dintre păcătoşii publici, cei pe care îi ştie toată lumea, şi cu câtă grijă ascundem propriile greşeli, până când Isus ne spune şi nouă: "Acela care este fără de păcat să arunce primul cu piatra".

E timpul să încetăm a arunca cu pietre şi să lucrăm la încălzirea inimilor noastre de piatră, la sensibilizarea lor, la a fi iertători cu oamenii.

Şi pentru că ne gândim la iertare, v-aţi aştepta să vorbesc despre cum ar trebui să iertăm pe cei care ne-au greşit, aşa cum ne rugăm zilnic în rugăciunea Tatăl nostru. Dar azi aş dori să reflectăm asupra două aspecte mai puţin menţionate atunci când ne gândim la iertare.

Mai întâi, avem nevoie să iertăm pe cei cărora le-am greşit. Nu m-am exprimat greşit şi nici nu am făcut o greşeală de logică. Dar de ce trebuie să-i iertăm pe ei? Prin greşelile pe care le-am făcut faţă de ei, ne-am arătat slăbiciunea, urâţenia sufletească, şi acum ne e ruşine de ei. Imaginea şi reputaţia noastră sunt pierdute. Ne simţim goi şi urâm faptul că ei ştiu cât de răi suntem. Nu e greu de înţeles că s-ar putea să avem resentimente faţă de ei, să-i urâm chiar fără să ne dăm seama.

Există o comedie, Călătoria domnului Perrichon, scrisă de dramaturgul francez Eugene Labiche. Un tată bogat se întâlneşte cu cei doi tineri pretendenţi la mâna fiicei sale. În timpul unei plimbări prin munţi, tatăl alunecă şi aproape cade într-o prăpastie. Unul dintre tineri îl prinde de mână şi-l salvează. Acum e sigur că lui îi va da tatăl pe fată în căsătorie. Dar, orgoliul domnului Perrichon e rănit. Începe să minimalizeze ajutorul primit de la salvatorul lui spunând că se agăţase de nişte rădăcini, că el e un om îndemânatic, că prăpastia nu era aşa de adâncă. Celălalt candidat fiind foarte înţelept, simulează un accident şi-i oferă domnului Perrichon şansa de a-i salva viaţa. Şi el e cel care o primeşte pe fată în căsătorie. Comedia arată ceea ce ne învaţă viaţa reală: cât de greu ne este să-i privim în ochi pe cei faţă de care am greşit, cât curaj ni se cere ca să-i iertăm şi să depăşim jena sau ruşinea care ne copleşeşte.

În al doilea rând, avem nevoie să ne iertăm pe noi înşine. Aceasta nu e psihologie, ci evanghelia de azi. Mă gândesc la femeia adulteră, care probabil nu dorea să se ierte, deşi Isus a iertat-o. Trăia într-o continuă stare de vinovăţie, trăia numai în trecut, ratând ocazia de a se deschide harului în clipa prezentă.

Există un film american, Come back, Little Sheba, tradus în română cu titlul Iubire pierdută, despre un cuplu minunat şi interesant. Soţia era o femeie devotată, cu inimă mare, dar care îl plictiseşte continuu pe soţ, amintindu-şi de zilele bune pe care le trăiseră în trecut. Mereu îi spunea: "Îşi aminteşti când făceam acel lucru?". De nenumărate ori ea iese afară din casă şi-l strigă pe Little Sheba, căţelul lor, care murise de mult şi care e un simbol al trecutului şi al speranţelor neîmplinite. Timp de 20 de ani aceşti oameni buni trăiesc numai din amintiri, trăiesc în trecut.

Dar credinţa, dragi credincioşi, ne spune că zilele cele mai bune urmează să le trăim în viitor. O viaţă împreună cu Cristos, aici pe pământ şi în cer. Sfântul Paul, cel care îi persecutase crunt pe creştini, spune în lectura a doua de azi aşa: "Un singur lucru fac: uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte". Într-un cuvânt, ziua de mâine ar trebui să fie mai bună decât cea de ieri, chiar dacă într-un mod diferit, pentru că fiecare zi poate fi o ocazie de har.

Din păcate, intervine vinovăţia, care ne face să fim blocaţi în trecut. De exemplu, femeia adulteră poate că se gândea aşa: cum poate Dumnezeu, care preţuieşte fidelitatea, să-mi ierte adulterul? Cum e posibil ca soţul meu să mă ierte? Şi, mai presus de toate, cum pot eu să mă iert pe mine însămi? Isus mi-a spus că nu mă condamnă şi niciun evreu din oraş nu mă poate condamna. Dar cum pot eu să le înfrunt privirile chiorâşe? Cum pot trăi cu soţul meu? Şi, mai ales, cu mine însămi?

Mulţi creştini sunt aşa. Mulţi creştini par incapabili să accepte iertarea lui Cristos şi cară povara vinovăţiei, cu frică de iad, chinuiţi de greşelile făcute de mult, incapabili să se împace cu trecutul. Dar nu de aceea a murit Isus pentru păcatele noastre. Iubirea lui Cristos e prezentă în ciuda infidelităţilor noastre de orice fel. Ba, aş spune, tocmai pentru că suntem păcătoşi, Cristos ne iubeşte, pentru că el ştie de câtă nevoie avem de iubirea lui. De aceea, să ne fixăm privirile nu pe păcatele de ieri, ci pe iertarea de azi şi pe speranţa de mâine.

În renumitul său roman filozofic Căderea, Albert Camus relatează viaţa unui bărbat, Jean Baptiste, chinuit de vinovăţie. După ani şi ani îl bântuie o amintire. S-a mutat dintr-un oraş în altul, dar vinovăţia îl însoţea peste tot. Cu mult timp în urmă, într-o noapte, în Paris, a trecut pe lângă o tânără care s-a aruncat în râul Sena. În timp ce femeia se îneca, Jean Baptiste a ezitat pentru o clipă, dar apoi şi-a văzut de drum, minţindu-se că nu o poate ajuta. Spre finalul vieţii, într-un bar din Amsterdam îi mărturiseşte unui străin vinovăţia sa, aşa cum facem noi la spovadă. Şi încheie, spovedindu-se cu aceste cuvinte: "O, tânără femeie, aruncă-te iar în apă, aşa încât eu să am o a doua şansă de a ne salva pe amândoi!".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Noi nu putem să ştergem trecutul. O să ne întoarcem în trecut, deşi ne-am dori uneori acest lucru. Doar un lucru ne stă în putinţă şi este sub controlul nostru. Putem face ca zilele noastre să conteze de acum încolo. Ca pe femeia adulteră, Isus ne încurajează şi pe noi: "De acum înainte să nu mai păcătuieşti". Dumnezeu nu numai că ne iartă păcatele, ci Dumnezeu ne va da ocazia să ne răscumpărăm trecutul. Dumnezeul celei de-a doua şanse ne cheamă în fiecare zi să trăim glorios cu el.

Care e mesajul evangheliei? Lăsaţi-l pe Sheba să plece. Daţi drumul trecutului de care vă agăţaţi cu atâta efort. Dumnezeu ne aşteaptă să trăim în prezent.

Lăudat să fie Isus Cristos!

7 aprilie 2019

Pr. Lucian Păuleţ

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
390 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 5-a din Postul Mare:

Anul C
25 martie 2007 - Pr. Vladimir Petercă
21 martie 2010 - Pr. Mihai Dumitru
17 martie 2013 - Pr. Anton Săboanu
13 martie 2016 - Pr. Petru Sescu

[ Index predici şi predicatori ]