Anul C
Duminica 1 din Postul Mare

Dt 26,4-10; Ps 90; Rom 10,8-13; Lc 4,1-13

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Astăzi este prima duminică din Postul Mare, un timp care a început miercurea trecută, în Miercurea Cenuşii, şi care se va încheia cu Săptămâna Sfântă. Timpul Postului Mare este considerat de Biserică drept un timp important, pentru ascultarea şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu, pentru convertirea sau schimbarea vieţii şi a mentalităţii, care se traduce în final printr-o spovadă bună. Postul Mare este un timp important pentru rugăciunea personală şi comunitară. Un timp important şi pentru împăcarea cu aproapele nostru. Un timp important, în fine, pentru fapte de caritate şi pomană.

Creştinii, din totdeauna, au ştiut că zilele din Postul Mare sunt o perioadă prielnică pentru diagnosticarea propriei vieţi interioare, pentru a lua cunoştinţă de păcatul personal, păcatul de fond, adică de alegerea noastră fundamentală, dacă este pentru Dumnezeu sau pentru om şi pentru bani. În timpul Postului Mare suntem cu toţii chemaţi la această verificare interioară. Suntem chemaţi să luăm o decizie pentru o schimbare a stilului de viaţă, adică o trecere de la materialism la spiritualitate, de la necredinţă la credinţă.

În afară de aceasta, Postul Mare este un timp potrivit pentru purificare interioară şi spirituală, pentru a rupe cu sclavia păcatului care duce la moarte, pentru a relua legăturile de pace şi iubire cu aproapele nostru, aşa cum am fost îndemnaţi în ultimele duminici: iubirea aproapelui, iubirea fratelui, iubirea duşmanilor, iubirea până la dăruirea de sine.

În fine, Postul Mare este un timp pentru sacrificiu şi renunţare. Nu în vederea unei asceze cu scop în sine, dietă pentru a slăbi, dar din iubire, din caritate în unire cu Cristos, care a suferit şi a murit nevinovat pentru noi.

Prima lectură a acestei duminici este luată din a doua carte a Sfintei Scripturi, Deuteronomul, un text care vorbeşte despre întâlnirea dintre cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea poporului. "Noi am strigat către Domnul", spune textul, "şi Domnul a ascultat glasul nostru. Domnul a văzut umilirea noastră şi ne-a făcut să ieşim din Egipt". Există un acord perfect între rugăciunea poporului şi ascultarea din partea Domnului, între cuvântul lui Dumnezeu şi viaţa poporului ales. Cât de diferită este însă viaţa noastră unde subiectul este întotdeauna omul şi Dumnezeu este pus la marginile vieţii sau este invocat atunci când apare imposibilul, atunci când nu mai putem.

Iar fragmentul evangheliei, din sfântul Luca, ni-l prezintă pe Isus care a fost dus de Duh în pustiu pentru un timp de patruzeci de zile, înainte de a începe misiunea sa publică, misiunea de predicator. În aceste patruzeci de zile Isus este ispitit în pustiu de Cel Rău. Începe în pustiu lupta dintre Cristos, adevărata lumină, şi Satana. Satana este adversarul, spiritul cel rău. Isus însă rămâne fidel voinţei Tatălui, rămâne fidel misiunii sale de Mesia şi nu cedează ispitirilor, pe care evanghelistul le indică a fi trei: ispitirea materialismului - "Fă ca aceste pietre să devină pâine" -, ispitirea idolatriei - să i se închine lui, adorarea mamonei sau adorarea unicului adevărat Dumnezeu -, şi ispitirea mesianismului uşor - "Aruncă-te jos, de pe templu, şi toţi te vor crede" -.

Cât de actuale sunt aceste trei ispitiri şi pentru noi. Să ne apropiem de Isus, cel ispitit, şi să aprofundăm sensul răspunsurilor sale, ştiind că alegerile lui Cristos în faţa acestor trei ispitiri trebuie să fie şi să devină şi alegerile noastre.

Înainte de toate, ne spune sfântul evanghelist Luca: "Isus a fost de Duh în pustiu". De ce pustiul? Pustiul înseamnă libertate, pentru că este austeritate. Pustiul este tăcerea atâtor lucruri nefolositoare. Pustiul este experienţa sărăciei omului, care se regăseşte aici numai înaintea lui Dumnezeu. Este nevoie de curaj pentru a alege pustiul.

Astăzi, nouă, tuturor, şi lumii, ne este teamă de pustiu, ne este teamă de tăcere. Şi, la urma urmelor, nevoia de zgomot este un simptom, de teamă, de probleme nerezolvate, este refuzul de a gândi, de a ne concentra în rugăciune, de a ne îndrepta mai uşor spre Dumnezeu.

Isus caută pustiul. Nimeni mai mult decât el putea să simtă povara vieţii umane sărăcită din cauza unei absenţe. Absenţa, lipsa de Dumnezeu. Isus a simţit distanţa pe care păcatul a creat-o între om şi Dumnezeu. Pentru aceasta, el caută mereu momente de tăcere, tocmai pentru a-şi îndeplini misiunea până la capăt.

Marele Mahatma Gandhi, susţinător al nonviolenţei, a mărturisit într-o zi: "Cu cât trece timpul, cu atât mai mult îmi dau seama că nu reuşesc să fiu fericit fără tăcere, fără rugăciune".

Să facem un examen de conştiinţă: noi şi tăcerea, tăcere în rugăciunea noastră, momentele de tăcere la Liturghie. Cât ne este de greu, uneori, că trebuie să tăcem.

Dar ce i se întâmplă lui Isus în pustiu? La capătul unei perioade de pocăinţă austeră, Cristos întâlneşte încercarea, ispitirea, tentaţia. Poate ne miră acest fapt: Cristos, Dumnezeu adevărat, ispitit. Dar, gândindu-ne bine, Cristos nu ar fi fost pe deplin unul dintre noi - Dumnezeu de partea noastră - dacă nu ar fi trăit şi experienţa ispitirilor. Într-adevăr, omul nu poate scăpa de această realitate. Credinţa trebuie uneori pusă la încercare, deoarece noi căutăm şi vrem să avem cu adevărat fericirea şi această fericire o realizăm atunci când decidem în mod liber. Să-l căutăm pe Dumnezeu, să-l avem pe Dumnezeu.

Şi pentru noi, astăzi, trebuie să fie încercări pentru credinţă. Vai de noi dacă totul ar fi uşor, ca şi cum ar fi totul normal. Încercarea este o verificare, este o ocazie pentru libertatea noastră. Încercarea este un moment fericit. În încercare avem ocazia să spunem tot ceea ce gândim, ceea ce credem, avem ocazia să ne-o spunem nouă înşine şi lui Dumnezeu, precum şi fraţilor noştri. Este iluzorie o viaţă fără încercări, fără probe. Încercarea este terenul creşterii libertăţii noastre. Dar constatăm cu durere că de multe ori ne este teamă de încercare. Avem atâta teamă de greutăţile pe care ni le ridică credinţa, o viaţă trăită din credinţă profundă.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Care sunt ispitirile lui Isus? Să le privim cu atenţie, pentru a şti care sunt riscurile şi pentru noi, riscurile credinţei, pericolele de care creştinul trebuie să se apere.

Prima ispitire. "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să se facă pâine". Diavolul propune lui Isus o minune pentru comoditatea sa. Aparent, pare o cerere inofensivă. În schimb, există înlăuntrul ei o falsitate înfricoşătoare. Este ideea că unica problemă a omului este pâinea de mâncat şi că Dumnezeu ar trebui să folosească doar pentru a potoli foamea trupului. Dar Isus îi răspunde: Nu! Este fals să reduci omul la stomac. Într-adevăr, nu numai cu pâine trăieşte omul. Isus nu neagă valoarea pâinii, dar respinge nebunia celui care vrea să reducă viaţa numai la gură, la stomac. Cât este de adevărat şi câte dovezi ne-a dat istoria despre adevărul acestor cuvinte, istoria, chiar şi recentă şi foarte recentă. Şi, totuşi, de câte ori noi ne preocupăm numai de pâine, ne preocupăm să stăm bine, mai mult decât să facem binele, ne preocupăm de bunăstare, mai mult decât de bine, ne preocupăm să avem mai mult, decât de a fi mai mult. De câte ori avem îndrăzneala de a folosi religia ca o acoperire pentru egoismul nostru! De câte ori avem îndrăzneala de a cere lui Dumnezeu lucruri superflue, comodităţi periculoase, lucruri nocive! La aceste cereri Dumnezeu a răspuns deja: "Nu numai cu pâine trăieşte omul".

A doua ispitire. Diavolul l-a condus sus şi arătându-i pentru o clipă toate împărăţiile pământului, i-a zis: Îţi voi da toată această putere şi gloria acestor împărăţii. Doar dacă te prosterni înaintea mea totul va fi al tău. În aceste cuvinte este ecoul primului păcat: să nu asculţi de Dumnezeu. Sau: veţi fi ca Dumnezeu. În aceste cuvinte este o macabră profeţie a ceea ce se întâmplă în aceste decenii, tentativa de a-l demola pe Dumnezeu pentru a-l diviniza pe om. S-a spus: progresul va rezolva toate problemele, aşa încât nu va mai fi nevoie să ne gândim la Dumnezeu. În schimb, progresul a creat o omenire care are nevoie de droguri pentru a uita că stă bine.

Să ne întoarcem din nou la fragmentul evangheliei. Ce anume mai cere diavolul? Cere lui Cristos să nu se obosească, să nu se prezinte prea slab şi blând, dar să ia în mână puterea, să folosească forţa. Cu alte cuvinte, cere lui Cristos să urmeze logica şireteniei, a vicleniei umane. Însă Cristos răspunde: Nu! Este omul care trebuie să-l urmeze pe Dumnezeu, pentru că omul fără Dumnezeu nu poate trăi, fără Dumnezeu omul este un infern. Dar omul, de multe ori, nu vrea să înţeleagă. Şi nu are importanţă, dar atunci Dumnezeu va folosi calea care este vrednică de el. Cristos-Dumnezeu se va prezenta umil, sărac, slab, bucuros să slujească, şi în această slăbiciune Dumnezeu este mai puternic decât noi toţi. Şi astăzi umilinţa, smerenia învinge mândria, învinge orgoliul. Şi, astfel, omul rămâne mereu în picioare înaintea lui Dumnezeu.

A treia ispitire. Satana l-a dus pe Isus la Ierusalim pe coama templului şi a zis: Aruncă-te jos, căci este scris: îngerilor săi va ordin pentru tine. Diavolul propune lui Cristos folosirea spectaculoasă a minunii. De mai multe ori, chiar şi această ispitire se va întoarce în viaţa lui Isus. Spune evanghelistul Marcu în evanghelia sa: Apoi, au venit fariseii şi au început să discute cu el, cerându-i un semn din cer, ca să-l ispitească. Suspinând în duhul său, Isus a spus: "De ce caută generaţia aceasta un semn? Adevăr vă spun, nici un semn nu va fi dat acestei generaţii". Chiar şi Irod, în zilele pătimirii, văzându-l pe Isus el s-a bucurat mult, căci de mult timp dorea să-l vadă pentru că auzise despre el şi spera să vadă vreun semn făcut de el. Aşadar, i-a pus mai multe întrebări, dar el nu i-a dat niciun răspuns. Şi pe cruce mai marii poporului îl batjocoreau: "Dacă tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, salvează-te pe tine însuţi". Şi un tâlhar îl insulta. Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta spunând: "Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine însuţi!". Cristos nu răspunde la aceste cereri, toate au un viciu, vor să profite de Dumnezeu, dar ei - aceştia care îl ispitesc - nu-l iubesc, nu cred în el, nu speră în el. Cristos răspunde doar la o singură cerere: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în Împărăţia ta!". Este rugăciunea tâlharului căit. Acest om, de fapt, nu cere nimic, se abandonează în mâinile sale, deoarece crede. Atunci, răspunsul lui Cristos nu se lasă aşteptat: "Astăzi vei fi cu mine în paradis". De câte ori ne gândim că avem credinţă în Dumnezeu, în schimb, noi poate credem în noi înşine. Postul Mare este ocazia în care noi suntem îndemnaţi să credem mai mult, să credem mai mult în Dumnezeu şi mai puţin în noi înşine. Şi dacă această credinţă este pusă la încercare, să ne gândim cum Isus a învins toate aceste momente de ispitire.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Un nou drum s-a deschis spre Paşte, spre sărbătoarea Paştelui. Postul Mare propune din nou angajarea ascultării cuvântului lui Dumnezeu, ne provoacă la o credinţă mai mare şi puternică, ne provoacă la o angajare de convertire, la mai multă rugăciune, la caritate fraternă, pentru ca Biserica să descopere sensul propriei vocaţii şi de apartenenţă la Domnul, într-o continuă trecere spre viaţa cea nouă. Fiecare moment este marcat de aceste angajări, iar timpul Postului Mare are o eficacitate deosebită, pentru că este şi o memorie vie şi actuală a drumului pascal al lui Cristos. De la începutul activităţii publice, trecând prin suferinţă, cruce, ajunge la înviere. Şi acesta este şi drumul nostru pe care îl străbatem în Postul Mare, "de la suferinţă la bucuria învierii, de la pustiu la grădina învierii", sunt cuvintele unui predicator, care conclude cu aceste cuvinte: "De la pustiul de pietre şi de ispitiri, la ziua mormântului gol, proaspăt şi strălucitor în zorii zilei prime a săptămânii, în timp ce afară este primăvară". Acesta este drumul Postului Mare: de la cenuşa pe cap, la lumina care face să strălucească viaţa. Pustiu şi grădină sunt imagini biblice care însoţesc istoria poporului ales, care conţin un proiect de mântuire, care va cuprinde şi va transforma orice lucru existent. Dar, pentru a ajunge aici, de la cenuşa de pe cap la bucuria mormântului gol, va trebui să înfruntăm şi noi multe încercări, multe ispitiri. Şi cine devine ca Isus, adică învingător în ispite, şi cel care nu îngenunchea în faţa nimănui se va bucura de slava învierii. Este îndemnul Bisericii ca să parcurgem acest timp pregătindu-ne pentru acest moment. Amin.

10 martie 2019

Ep. Aurel Percă

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
372 accesări.

Alte predici pentru Duminica 1-a din Postul Mare:

Anul C
25 februarie 2007 - Pr. Petru Chelaru
21 februarie 2010 - Pr. Anton Săboanu
17 februarie 2013 - Pr. Cornel Cadar
14 februarie 2016 - Pr. Viorel Ababei

[ Index predici şi predicatori ]