Anul C
Duminica a 24-a de peste an

Ex 32,7-11.13-14; Ps 50; 1Tim 1,12-17; Lc 15,1-32

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Suntem în a 24-a duminică din timpul de peste an, şi liturgia Cuvântului din această zi este în concordanţă cu ceea ce medităm de aproximativ un an, şi anume tema milostivirii din anul jubiliar, tematică ce o regăsim mai ales în cele trei parabole din evanghelia sfântului Luca. Anunţul frumos pe care îl auzim astăzi este că Dumnezeu se revelează ca fiind un Tată al mizericordiei, un Tată pe care şi noi, la fel ca fiul cel mare din a treia parabolă, nu îl înţelegem mereu, parcă nu reuşim să-i înţelegem bunătatea sa nemărginită. Pentru a "gusta" cât mai bine evanghelia de astăzi, e nevoie să ne aducem aminte contextul în care Isus povesteşte aceste trei parabole: este continuarea a ceea ce s-a întâmplat în evanghelia din duminica trecută, şi anume curajul de a răspunde afirmativ la invitaţia de a-l urma pe el ca discipol, şi totodată înţelepciunea de a şti cum să îl urmezi. O mare mulţime îl urmează pe Isus, unii pentru a-l asculta, alţii pentru a murmura, nefiind de acord cu stilul de viaţă al Mântuitorului nostru. Putem să ne vedem şi noi în acea mulţime, alegând din care parte vrem să facem parte. Pentru toţi însă Isus povesteşte cele trei parabole, tuturor vrea să arate faţa milostivă a lui Dumnezeu, neţinând cont de ce gândim în inima noastră.

Începând discursul său, cu prima parabolă, Isus pune o întrebare un pic absurdă interlocutorilor săi: cine nu ar lăsa nouăzeci şi nouă de oi în deşert, pentru a căuta o oiţă ce s-a pierdut? Răspunsul imediat, al fiecăruia dintre noi, ar fi că nimeni ar face acest lucru. Eventual am rămâne, un pic stresaţi, cu restul turmei până a doua zi dimineaţă, după care am chema ajutoare pentru a o găsi pe cea pierdută. Am putea să vedem în această întrebare, sau acest răspuns, o oarecare "absurditate", dar avem de-a face cu o "absurditate" a iubirii, doar cel care iubeşte din toată inima este capabil de o astfel de acţiune. Isus vrea ca noi să înţelegem iubirea lui Dumnezeu, iubire înţeleasă doar de păcătoşii care cu umilinţă recunosc greşelile personale, şi pentru ei Dumnezeu face sărbătoare. Ceilalţi, ce nu sunt protagoniştii acestei sărbători, nu sunt cei drepţi, ci cei ce se cred drepţi, cei ce murmură împotriva celor păcătoşi sau împotriva lui Dumnezeu, de la care vine bucuria. Cele trei parabole ascultate în evanghelie fac să înţelegem explozia de bucurie, sărbătoarea frumoasă, pe care Dumnezeu vrea să ne-o arate în momentul reîntregirii: reîntregirea turmei, reîntregirea numărului de drahme, şi cea mai importantă reîntregire, cea a familiei, în sânul căreia se întoarce fiul cel mic. În primele două parabole, ceea ce s-a pierdut, a fost căutat, atât oaia cât şi moneda, altfel ele singure nu s-ar fi întors niciodată înapoi, în schimb în a treia parabolă, lucrurile stau un pic diferit: tatăl acelui fiu nu merge în căutarea fiului ce a vrut în mod conştient să-l părăsească, ci adoptă o altă strategie, poate mai dureroasă, dar care îi permite fiului să fie liber; tatălui nu-i rămâne decât să continue să-l iubească şi să-l aştepte, eventual cu privirea mereu spre uşă. Acel tată este atât de înţelept, încât oferă posibilitatea la cei doi fii să trăiască din plin darul libertăţii, pe care amândoi o râvnesc, dar niciunul nu o înţelege pe deplin: cel mare o suportă cu greu, şi rămâne mânios, acasă, iar cel mic o contestă, şi pleacă crezând că îşi va potoli setea de libertate în bălţile ruşinii. Dar va fi acesta lucrul ce-l va lumina şi-l va determina să se întoarcă la tatăl, sperând măcar la o primire ca a unui slujitor, dar până la urmă descoperă demnitatea de fiu doar datorită iertării ce o primeşte de la tatăl. Va trăi doar pentru că şi-a regăsit tatăl.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Aş vrea să ne oprim acum asupra acestei parabole, cea a fiului risipitor, pentru a pătrunde mai bine mesajul pe care vrea să ni-l transmită liturgia Cuvântului. Un biblist iezuit, spunea că dacă s-ar pierde întreaga sfântă Scriptură, şi ar rămâne doar acest fragment, al acestei parabole, am înţelege fără probleme cum este şi cine este Dumnezeu. Sensul acestui text este convertirea cea mai radicală, căci nu vorbeşte doar despre convertirea unui păcătos, cât mai ales despre convertirea celui ce se crede drept, în cazul acesta fratele cel mare, invitat să se convertească de la încăpăţânarea de a continua în felul său de dreptate la milostivire. Este o invitaţie pentru fiecare om, pentru fiecare creştin, de a-şi schimba mentalitatea despre ce înseamnă a fi drept, situaţie în care ne aflăm şi noi de multe ori. Fratele cel mare nu reuşeşte să înţeleagă comportamentul tatălui ce îl are faţă de fratele său, plecat de acasă, după ce a cheltuit în plus şi averea familiei; nu înţelege iubirea nemărginită pe care tatăl o revarsă asupra celui întors în sânul familiei; nu-l înţelege deoarece în relaţia sa cu tatăl, fiul cel mare nu a vrut să simtă iubirea tatălui, ci doar o relaţie stăpân-slujitor. Se gândea că el valorează doar în momentul împlinirii unei obligaţii, ca şi un alt slujitor, dar răspunsul tatălui este nemaipomenit: "Nu ţi-am dat niciodată un ied pentru a face sărbătoare cu prietenii tăi, pentru că tot ceea ce vezi este al tău! Nu ai înţeles că tot ceea ce este al meu este şi al tău?". Oare a acceptat această iubire până la urmă? Isus nu ne arată deznodământul acestei întâmplări din evanghelie, deoarece Mântuitorul vrea ca fiecare dintre noi, recunoscând că de multe ori suntem în aceeaşi situaţie, să arătăm ce am face noi în acel moment, dacă am participa şi noi la sărbătoarea pregătită pentru fratele nostru, fără să ne comparăm, fără să calculăm meritele celuilalt.

Isus vrea ca noi să descoperim acest chip al lui Dumnezeu, care ne iubeşte fără să ne analizeze, şi ne iubeşte în mod gratuit. Un Dumnezeu pe care îl interesează doar relaţia noastră cu el, şi nu neapărat situaţia în care ne aflăm. O oaie murdară, obosită, reîntoarsă în ţarc, ce poate fi mângâiată, este pentru Păstor mult mai importantă decât o oaie curată, puternică, dar departe de turmă; o monedă de mică valoare, dar în buzunar, poate face mai mult bine decât o grămadă de bani, pierduţi cine ştie pe unde; un fiu, cu capul plecat, pe jumătate căit, e mult mai bun decât un fiu, care poate locuieşte sub acelaşi acoperiş, executor a toate cerinţele tatălui, dar în realitate foarte distant în a trăi comuniunea din sânul familiei. De aceea e necesar pentru înţelegerea mesajului evanghelic să aprofundăm relaţia noastră cu Dumnezeu, să ne lăsăm găsiţi de el şi iubiţi de el.

Finalul celor trei parabole de astăzi, care se termină cu o mare sărbătoare, vrea să arate imaginea frumoasă a Bisericii. O Biserică ce vesteşte mizericordia lui Dumnezeu. Oare putem înţelege acest mesaj? Îl putem trăi? Sigur! Ne dăm seama că este posibil din mărturia poporului israelit şi cea a sfântului apostol Paul, mărturie ce o găsim în primele două lecturi: Dumnezeu, prin mijlocirea lui Moise, oferă iertarea poporului ales pentru trădarea şi îndepărtarea de el. Sfântul Paul, în schimb, cu toate că avuse un trecut tumultuos, primeşte milostivirea lui Dumnezeu, trăind o viaţă nouă.

Aşadar, suntem chemaţi şi noi să facem această experienţă în viaţa noastră, primind de la Dumnezeu iubirea sa, iar apoi să-i ajutăm şi pe ceilalţi în a înţelege cât de mare şi cât de benefică este iubirea lui Dumnezeu în viaţa omului pentru a ajunge la fericire.

11 septembrie 2016

Pr. Marius Bereşoaie

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
448 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 24-a de peste an:

Anul C
16 septembrie 2007 - Pr. Felician Tiba
12 septembrie 2010 - Pr. Isidor Mocanu
15 septembrie 2013 - Pr. Cornel Cadar

[ Index predici şi predicatori ]