Anul C
Duminica a 15-a de peste an

Dt 30,10-14; Ps 68; Col 1,15-20; Lc 10,25-37

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

După ce săptămâna trecută Isus a dat ucenicilor mai multe sfaturi pentru activitatea misionară, iată că astăzi se prezintă în faţa lui un învăţător al Legii. Acesta îl întreabă ce trebuie să facă pentru a dobândi viaţa veşnică. Asemenea învăţătorului Legii, noi, cei care astăzi am ascultat glasul Domnului şi participăm la sfânta Liturghie aici în biserică sau acasă pe calea undelor radio, trebuie să dăm un răspuns ferm, clar, cu privire la cât de mult ne preocupăm pentru a dobândi viaţa veşnică.

În prima lectură, Moise invită poporul să "asculte glasul Domnului" şi să împlinească cuvintele din cartea Legii, căci "Cuvântul acesta este chiar lângă tine, pe buzele tale şi în inima ta, ca tu să-l poţi împlini". Apostolul Paul în a doua lectură luată din Scrisoarea către Coloseni spune că "Isus este chipul şi imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut", el s-a făcut văzut, a coborât la noi, s-a aplecat asupra noastră, ca să ne lege rănile, făcându-se aproapele nostru.

Sfântul Luca, singurul dintre cei patru evanghelişti care ne relatează parabola bunului samaritean, ne prezintă un răspuns dat de Isus întrebării învăţătorului Legii: Cine este aproapele meu? În felul acesta parabola devine o învăţătură referitoare la dragostea frăţească. Evanghelia se încheie prin cuvintele: "Mergi şi fă şi tu la fel", precum samariteanului. Fii şi tu un samaritean milostiv; fă-te aproapele semenilor tăi, apropie-te, ajută-i, aşa cum Dumnezeu, prin Isus Cristos, s-a făcut aproapele nostru, i s-a făcut milă şi ne-a venit în ajutor.

Mergând pe firul lecturilor de astăzi două sunt întrebările la care învăţătorul Legii caută răspuns: "Învăţătorule, ce trebuie să fac, ca să dobândesc viaţa veşnică" şi "care dintre cei trei a fost aproapele omului care căzuse în mâinile tâlharilor?".

Se spune că la marginea unui sat stătea însuşi Dumnezeu răstignit pe cruce. Oamenii veneau mereu la capătul satului pentru a-i cere Domnului să le împlinească dorinţele. Şi, astfel, veneau oamenii în fiecare zi şi spuneau: Doamne, te rog, ajută-mă să-mi găsesc un loc de muncă mai bun, ajută-mă să mă fac sănătos, dă-mi Doamne o maşină mai bună, o casă mai frumoasă... şi tot felul de cereri. Domnul era istovit de greutăţile care i le provocau crucea şi coroana de spini, era aproape sfârşit de atâta durere, însă nimeni nu venea măcar cu o cană de apă, o bucăţică de pâine, cu un gând bun sau cu un oricare simplu gest care să-i aline durerile. Era părăsit de toţi, era singur acolo răstignit pe o cruce la marginea satului, nimeni nu era interesat să-l viziteze, ci doar atunci când aveau nevoie de ceva veneau la el. Iar el, mereu cu o dragoste părintească îi privea, le zâmbea şi le împlinea toate dorinţele. Dar ei, în bucuria lor, fugeau grăbiţi spre casă, uitând să-i mulţumească. Domnul aştepta mereu ca cineva să vină să-l dea jos de pe cruce şi să-l primească în casa lui. Nimeni însă nu se gândea să facă asta. Într-o zi, Domnul, sleit de puteri, plin de răni şi sânge, aproape de moarte, cu o ultimă suflare îi roagă să-l dea jos de pe cruce şi să-l primească în casa lor pentru a le aduce o mare bucurie: viaţa veşnică. Oamenii, mai cu o jumătate de gură, se hotărăsc într-un final să-l elibereze şi-l duc în casa sa, adică în biserică. Imediat este anunţat preotul. Acesta, când îl vede, îi spune mai pe ocolite că nu-l poate primi: Vezi tu, Doamne, noi aici avem unele obiceiuri, nu putem renunţa la ele, ştii tu cum este... şi astfel se scuză. Domnul cu lacrimi în ochi, pleacă îndurerat şi îi roagă pe oamenii de faţă să îl primească în casele lor. Oamenii, refuzând cu toţii, îi spun Domnului: Vezi tu, Doamne, noi nu putem să te primim în casele noastre, dar ce-ar fi să vii tu din nou, ca să te răstignim pe cruce?

De foarte multe ori aşa facem şi noi, îl părăsim pe Domnul, ne concentrăm mult pe nevoile, visele şi probleme noastre, dar nu mai găsim timp pentru Domnul; ne întoarcem la el doar atunci când avem probleme sau dorim să ne împlinească rugăciunile. De multe ori, preferăm un Dumnezeu care să stea liniştit în colţul lui, care să nu ne deranjeze, care să nu spună nimic, iar noi să ne vedem liniştiţi de proiectele şi păcatele noastre. Şi de atâtea ori Isus continuă să sufere în cei de lângă noi, pentru că noi avem preocupările noastre, grijile noastre, interesele noastre... egoismul nostru.

"Învăţătorule ce trebuie să fac, ca să dobândesc viaţa veşnică?"

Teoria este foarte simplă: ştim legea, cunoaştem poruncile, dar în practică ne împiedicăm de tot felul de scuze, de griji pe care refuzăm să le amânăm şi multe de felul acesta. Şi chiar mai mult: iubirea noastră de foarte multe ori se reduce la vorbe şi la simple sentimente de compasiune. Probabil preotul şi levitul din parabola lui Isus, trecând pe lângă omul ce zăcea în mijlocul drumului într-o baltă de sânge şi văzându-l, au spus: "Vai, sărmanul de tine! Mi se rupe inima de milă! Dar cum s-a întâmplat? Cine ţi-a făcut una ca asta? Hai, curaj!". Şi au plecat mai departe. În schimb, samariteanul nu s-a pierdut în vorbe, şi-a suflecat imediat mânecile şi i-a dat omului îngrijirile necesare. "Copiii mei", scrie sfântul Ioan, "să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul" (1In 3,18). Iar sfântul Iacob se întreabă: "Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele şi unul dintre voi le-ar zice: «Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!», fără să le dea cele de trebuinţă trupului, la ce le-ar folosi?" (Iac 3,15-16).

Uneori, noi, creştinii secolului XXI, suntem ca preotul şi levitul din parabolă. Suntem prea ocupaţi cu noi înşine, nu mai avea timp de nevoile altora. Găsim mii de scuze pentru a nu ne implica. Trecem pe lângă ceilalţi, ignorându-i. Dar am putea face ceva mai mult, ceva mai bun. De exemplu, cât bine nu ar face şi un simplu apel telefonic în care să-l întrebăm pe celălalt de sănătate, de viaţă, despre cum se simte, ce îl mai doare. Ne dorim, ne-ar plăcea ca ceilalţi să fie pentru noi buni samariteni, dar noi să nu facem nimic pentru ei. Suntem ca un tânăr, care fiind o dată întrebat ce a înţeles din această parabolă, a răspuns: "Am învăţat că atunci când sunt într-un necaz, cineva trebuie să mă ajute să ies din el". Păcatul preotului şi al levitului a fost păcatul omisiunii. Ei nu au făcut nimic atunci când puteau face ceva. Nefăcând nimic, ei au lăsat bărbatul să moară. Nu este acesta oare cel mai subtil mod de a ucide? Nu este oare cel mai groaznic păcat al nostru faţă de semenii noştri: nu îi urâm, dar suntem indiferenţi, îi ignorăm!

A doua întrebare din evanghelie: "Care din cei trei a fost aproapele omului care căzuse în mâinile tâlharilor?".

Cine este aproapele meu? Aici era problema cea mare, întrebarea care chinuia mintea cărturarilor. Cine este aproapele pe care trebuie să-l iubesc? În cercurile teologice evreieşti erau dezbateri aprinse. Cei mai generoşi considerau că în categoria aproapelui intrau membrii poporului evreu şi prozeliţii, cei care îmbrăţişau iudaismul. Alţii restrângeau cercul şi spuneau că duşmanul personal nu mai era aproapele. Răspunsul lui Isus e însă categoric: aproapele este orice om, inclusiv duşmanul. Orice om, indiferent de rasă, de etnie, de starea socială; orice om este aproapele nostru, aşa cum samariteanul s-a făcut aproapele evreului căzut în mâinile tâlharilor, deşi, cum notează şi evanghelistul, evreii şi samaritenii se urau, nu aveau nici un fel de legături.

Uneori dăm impresia că ştim cine este aproapele şi cum trebuie să-l tratăm. Aproapele nostru este cel care are nevoie de ajutorul nostru. Mergi şi fă şi tu la fel! Concret, prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne dă câteva lecţii fundamentale.

Prima: să nu excludem pe nimeni de la iubirea noastră. "Dacă îi iubiţi numai pe cei care vă iubesc pe voi, ce răsplată veţi avea? Nu fac asta şi vameşii, şi păgânii?" Isus ni-l arată ca model de urmat pe Tatăl din cer, care face să cadă ploaia, fără nici o deosebire, şi peste cei buni şi peste cei răi, şi să răsară soarele şi peste cei recunoscători şi peste cei nerecunoscători, şi peste cei care i se închină şi peste cei care îl ignoră.

O a doua lecţie importantă e că dacă un dispreţuit de samaritean, al cărui nume este blestemat de evrei, care nici măcar nu îl considerau semen de-al lor, şi care are o credinţă inferioară, dacă el nu a ezitat să meargă şi să salveze un evreu aflat într-o situaţie dificilă, atunci cu atât mai mult noi trebuie să faceţi asta, căci noi suntem poporul ales de Dumnezeu; noi am experimentat iubirea lui Dumnezeu; am descoperit şi avem adevărata religie; cu atât mai mult noi trebuie să fim dispuşi să traducem credinţa noastră în fapte de iubire.

O altă lecţie a parabolei este aceea că răniţii sunt încă între noi. Nu există doar răniţi fizic, ci există şi oameni răniţi de mizerie, de şomaj, de rasism, de exploatare, există oameni abandonaţi acasă şi cărora nu le mai deschide nimeni uşa. Semenul tău poate să umble, să conducă o maşină, să alerge, dar să fie rănit. Toţi aceştia au nevoie de cineva care să fie aproapele lor, au nevoie de mine, au nevoie de dvs.

Cine este aproapele meu? Adesea ne întrebăm şi punem limite. "Acesta este aproapele meu, dar acela nu este". Pentru evrei, samaritenii nu erau aproapele. Dar Isus o spune clar: orice om este aproapele meu, şi cel care duce lipsă şi cel care posedă bunurile acestei lumi, şi cel care se bucură şi cel care este trist, şi cel care are aceeaşi credinţă şi cel care poate nu crede. Orice om este aproapele meu.

Isus este bunul samaritean. Când suntem răniţi, el ne vindecă; atunci când suntem căzuţi la pământ, el ne ridică; atunci când suntem rătăciţi, el ne aduce înapoi acasă. Asemenea samariteanului, el vine la noi atunci când toţi ceilalţi au trecut pe lângă noi, ignorându-ne. Ne ia cu el, ne îngrijeşte rănile cu iubirea sa tămăduitoare şi ne iartă.

"Mergi şi fă şi tu la fel", îi spune Isus învăţătorului Legii. La fel ne spune şi nouă, astăzi, v-am fost aproape, v-am învăţat porunca iubirii, v-am ridicat din condiţia voastră şi am făcut din voi oameni noi: v-am dat parabola bunului samaritean pentru a vă arăta că este de neiertat ca un creştin să "treacă pe partea cealaltă" ignorând răniţii, înfometaţii şi nevoiaşii acestei lumi. A fi bunul samaritean este cheia pentru a face această lume mai bună decât am găsit-o. Mergi şi fă şi tu la fel ca Isus, bunul samaritean! Amin.

10 iulie 2016

Pr. Claudiu Robu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
374 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 15-a de peste an:

Anul C
15 iulie 2007 - Pr. Anton Despinescu
11 iulie 2010 - Pr. Cristian Diac
14 iulie 2013 - Pr. Corneliu Berea, SVD

[ Index predici şi predicatori ]