Duminica a 4-a de peste an

Ier 1,4-5.17-19; Ps 70; 1Cor 12,31-13,13; Lc 4,21-30

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Textele biblice pe care tocmai le-am proclamat ne introduc în misterul alegerii, al vocaţiei şi al misiunii profetului lui Dumnezeu. Profetul, aşa cum ne este prezentat de textele Primului Testament, este un om ales şi consacrat, constituit ca trimis divin cu o misiune specială către poporul ales, popor chemat să vestească lucrările minunate ale lui Dumnezeu.

Pentru a păstra trează conştiinţa poporului său că este un popor ales şi angajat într-o alianţă specială cu dânsul, Dumnezeu îi constituie pe profeţi drept purtătorii săi de cuvânt. Întrucât unii regi, conducători religioşi şi o mare parte dintre membrii poporului ales au încălcat Alianţa divină, s-au îndreptat spre zei şi au încheiat alianţe cu popoarele vecine idolatre, misiunea profeţilor trimişi de Dumnezeu devine dificilă şi chiar periculoasă pentru viaţa lor.

De ce? Pentru că profetul este un ales al lui Dumnezeu destinat să fie: purtătorul de cuvânt al Celui care l-a ales, l-a consacrat şi l-a trimis, iar atunci când vorbeşte el spune: "Aşa spune Domnul Dumnezeu" (Mal 3,1). Profetul trebuie să spună ceea ce îi porunceşte Dumnezeu: "Spune-le tot ce-ţi voi porunci" (Ier 1,17).

Profetul, pentru că spune adevărul pe care Dumnezeu i l-a impus să-l spună, devine semn de contradicţie şi este considerat un defăimător al poporului, un trădător şi un colaborator cu duşmanul poporului. Pentru că vrea să păstreze trează conştiinţa poporului cu privire la Legea divină şi la Alianţa cu Domul, profetul rupe tăcerea şi tulbură pacea aparentă, prevestind posibilul dezastrul care ameninţă însăşi fiinţa poporului.

Reuşeşte să facă toate acestea deoarece este conştient că Dumnezeu l-a constituit o fortăreaţă puternică şi un zid de bronz: "Iată, eu te pun astăzi ca o cetate întărită, ca un stâlp de fier şi ca nişte ziduri de bronz" (Ier 1,18), şi chiar dacă toată ţara, regii lui Iuda şi căpeteniile, preoţii săi şi poporul vor lupta împotriva lui nu se teme şi nu va fi învins pentru că Domul este mereu cu el: "Eu sunt cu tine ca să te apăr" (Ier 1,19).

Astfel, nu-l pot abate de la misiunea sa nici ademenirea linguşitorilor, nici ameninţările adversarilor şi nici prigoana duşmanilor. Lipsit de orice preocupare de realizare egoistă de sine, detaşat de ameninţările şi de pericolele la care îl expune misiunea sa, conştient că numai Dumnezeu este ocrotitorul său, profetul dovedeşte o libertate dezarmantă cu care se dedică total misiunii sale.

Aceasta a fost situaţia nu numai a profetului Ieremia, despre care ne vorbeşte prima lectură din această duminică, ci şi a tuturor profeţilor destinaţi de Dumnezeu pentru o misiune specială în sânul poporului său ales.

Cristos, Fiul şi trimisul Tatălui ceresc, cel prevestit de profeţi, profetul prin excelenţă, nu va avea o soartă diferită, adică mai bună de cea a celorlalţi profeţi. Va fi şi el respins de popor încă de la intrarea sa în lume, "a venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit" (In 1,11). Cristos va fi considerat un înşelător al poporului, un ieşit din minţi, un posedat de diavol, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor, un blasfemiator, unul care se face egal cu Dumnezeu. Pentru toate acestea este respins, prigonit şi condamnat la răstignire pe cruce. În felul acesta se dovedesc a fi adevărate cuvintele sfântului Ştefan: "Pe care dintre profeţi nu i-au prigonit părinţii voştri?" (Fap 7,52), şi se împlinesc cuvintele lui Isus: "Voi întreceţi măsura părinţilor voştri" (Mt 23,32).

Textul evangheliei proclamat astăzi ne arată situaţia şi soarta profetului în patria şi în poporul său. Pentru că nu vrea să facă minuni şi astfel să devină un personaj cu care concetăţenii săi din Nazaret să se poată mândri, Cristos este respins şi scos din cetate pentru a fi aruncat în prăpastie, însă el, trimisul şi protejatul Tatălui ceresc, devine inatacabil, trece printre ei şi merge mai departe pentru a-şi împlini până la capăt misiunea încredinţată lui de către Tatăl său.

În calitatea sa de adevărat profet, Cristos învaţă ceea ce i-a poruncit Tatăl să spună: "învăţătura mea nu este a mea, ci a celui ce m-a trimis" (In 7,16); "Eu spun lumii ceea ce mi-a poruncit Tatăl să spun" (In 14,31). Face faptele pe care i le-a cerut Tatăl său să le facă: "Eu fac întotdeauna ceea ce îi place lui" (In 8,29).

Pentru că Isus, profetul cel mare, nu este doar un oarecare profet, ci însuşi Fiul întrupat al Tatălui ceresc, el învaţă cu autoritate divină adevărul despre Dumnezeu şi despre oameni şi dezvăluie planul veşnic divin cu privire la mântuirea tuturor oamenilor. Cristos dezvăluie adevărata identitate a lui Dumnezeu cel întreit, care este iubire ce vrea să se comunice şi să-i facă pe toţi oamenii părtaşi la natura, la viaţa şi la fericirea sa veşnică.

El care este iubire, vine în această lume pentru a aduce focul divin al iubirii şi să-l reverse în sufletele şi în inimile tuturor oamenilor pentru a-i mântui. "Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă" (Lc 12,49). Acest foc sacru al iubirii divine este revărsat de Duhul Sfânt în sufletele celor care primesc Botezul şi este fortificat prin sacramentul Mirului. Virtutea teologală a iubirii, revărsată de Duhul Sfânt în sufletul creştinului, este focul sacru al iubirii divine. Aceasta îl capacitează pe creştin să iubească cu însăşi iubirea divină atât pe Dumnezeu peste toate cât şi pe sine şi pe aproapele pentru Dumnezeu şi să devină un martor şi un profet credibil al acestei iubiri sfinte.

Creştinul, fiind făcut părtaş, prin har, la natura şi filiaţiunea divină a Fiului unic al lui Dumnezeu, devine un veritabil reprezentant a lui Cristos, un alter Christus. În această calitate el se bucură de aceleaşi prerogative de care se bucură Fiul unic al lui Dumnezeu, care este Preot, Rege şi Profet.

Creştinul, ca profet al lui Cristos, va trebui să propună adevărul despre Dumnezeu şi despre oameni. Adevărul esenţial despre Dumnezeu este acela că "Dumnezeu este Iubire" (1In 4,16), că l-a creat pe om din iubire şi l-a creat ca acesta să trăiască în iubire şi astfel să se împlinească, să se mântuiască. Iubirea de care trebuie să fie aprins şi incendiat creştinul şi pe care el trebuie să o propună oamenilor societăţii de astăzi nu este nici o puternică pasiune oarbă, nici un simplu sentiment nobil uman, ci este virtutea teologală a iubirii, acea virtute prezentată de sfântul apostol Paul în Prima sa Scrisoare către Corinteni, din care am citit astăzi la Sfânta Liturghie. Creştinul, făcut părtaş la misiunea de profet a lui Cristos, trebuie să devină martor credibil şi fidel al acestei iubiri divine şi să o propună ca ideal uman şi creştin pentru oamenii timpului în care el trăieşte.

Ce părere aveţi despre ce fel de iubire ne vorbeşte următorul fapt? Într-o zi, un tânăr s-a întâlnit cu o tânără şi a fost cucerit de modul ei de a fi şi de a se comporta. A închegat o relaţie de prietenie şi după o anumită perioadă de logodnă în care s-au cunoscut destul de bine au decis să se căsătorească. Fiecare dintre ei avea un caracter plăcut, echilibrat, plin de respect unul faţă de celălalt, dând dovadă de fermitate şi de decizie în acţiunile lor. Iubeau natura, arta şi cultura şi erau capabili să trăiască în armonie cu ceilalţi oameni. Deşi amândoi erau creştini, totuşi era o mare diferenţă între ei în ceea ce priveşte înţelegerea şi trăirea credinţei. Tânărul, cu toate că era rece şi distant faţă de valorile creştine, un cvasi liber cugetător, a acceptat să se căsătorească religios pentru că aşa respecta tradiţia şi astfel îi făcea bucurie logodnicei sale. În acelaşi timp, s-a angajat ferm să respecte credinţa profundă şi toate practicile religioase ale logodnicei sale. Tânăra era o creştină practicantă şi implicată solid în practicarea carităţii creştine. După căsătorie, fiecare se străduia să-şi împlinească datoriile proprii şi să trăiască în conformitate cu părerile sau convingerile lui religioase. Soţul s-a ţinut de promisiunea de a-i respecta programul de viaţă creştină al soţiei, iar aceasta nestingherită îşi făcea zilnic programul de rugăciune, participa în fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă la Sfânta Liturghie şi primea des Sfânta Împărtăşanie. Stilul de a fi şi de a se comporta al soţiei, respectul şi iubirea ei devotată, răbdarea şi bunătatea ei faţă de soţ şi faţă de toţi oamenii, l-au determinat pe soţ să o iubească şi mai mult şi să intre într-un dialog mai profund cu ea. Astfel, a început s-o întrebe despre convingerile ei religioase, despre învăţătura creştină care îi dicta şi îi determina modul ei de a trăi. După câţiva ani de viaţă fericită în familie, soţia s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă. Credinţa ei profundă, speranţa ei neclintită, răbdarea ei statornică şi încrederea ei totală în iubirea milostivă a lui Dumnezeu au devenit şi mai vizibile în perioada bolii. Boala a avansat şi după câteva luni de grea suferinţă, timp în care s-a rugat şi a oferit suferinţele ei şi pentru convertirea şi mântuirea soţului ei, femeia a murit. După înmormântare, soţul, întors acasă, se simte singur şi cu un gol imens în suflet, pentru că soţia nu mai era, iar familia lor nu fusese binecuvântată de Dumnezeu cu copii. După câteva momente de tristeţe adâncă şi de singurătate apăsătoare începe să întrezărească sclipiri de speranţă. Îşi aminteşte de dialogurile atât de frumoase avute cu soţia lui cu privire la valorile eterne ale învăţăturii creştine. Îşi aduce aminte cu câtă convingere vorbea soţia lui despre nemurirea sufletului, despre posibilitatea oamenilor nu numai de a se revedea înaintea lui Dumnezeu şi de a putea să-l iubească veşnic, ci şi de a se putea iubi veşnic cu o iubire sfântă divină, fără riscul de a mai fi separaţi vreodată prin moarte. Aceste gânduri îi inundă sufletul de o speranţă sfântă şi de o bucurie divină, şi, determinat de acestea, se hotărăşte să trăiască de acum aşa cum a trăit soţia lui pentru a face fericiţi pe cât mai mulţi oameni şi pentru a ajunge să se reîntâlnească în bucuria infinită a paradisului cu soţia lui şi cu toţi cei mântuiţi. Luminat de harul lui Dumnezeu înţelege că acest ideal sublim îl va putea împlini cel mai bine devenind preot, şi din acel moment a urmat chemarea lui Cristos de a deveni un reprezentant vizibil şi credibil al iubirii divine între oameni.

Iată cum virtutea teologală a iubirii revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dăruit mai întâi la Botez iar apoi la sfântul Mir, este capabilă să-l determine pe creştin să devină un adevărat profet care propune trăirea virtuţii iubirii divine ca ideal propriu şi specific ucenicului lui Cristos.

Îndrăznesc să închei această predică redând cuvintele lui Isus adresate cărturarului care l-a întrebat cu privire la modul în care trebuie să înţeleagă cine este aproapele său şi cum trebuie să se comporte cu acesta: "Mergi şi fă şi tu la fel!" (Lc 10,37). Amin.

31 ianuarie 2016

Pr. Iosif Enăşoae

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
388 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 4-a de peste an:

Anul C
28 ianuarie 2007 - Pr. Daniel Iacobuţ
31 ianuarie 2010 - Pr. Cristinel Fodor
3 februarie 2013 - Pr. Corneliu Berea, SVD
3 februarie 2019 - Pr. Lucian Farcaş

[ Index predici şi predicatori ]