Anul C
Duminica a 4-a din Postul Mare

Ios 5,9.10-12; 2Cor 5,17-21; Lc 15,1-3.11-32

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Este Duminica a 4-a din timpul Postului Mare. Suntem la mijlocul acestui post. Duminică de duminică Biserica încearcă să ne pregătească pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. Şi în această duminică lecturile pe care le-am ascultat insista: trebuie să ne întoarcem, să ne convertim. Fără întoarcere la Dumnezeu nu avem cum să fim pregătiţi pentru sărbătoarea Paştelui.

În acest sens, am auzit în lectura a doua cum apostolul Paul spune: "Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru, pentru ca noi să devenim justificarea lui Dumnezeu în el". Împăcaţi-vă, întoarceţi-vă...

Vine apoi Evanghelia după sfântul Luca. Am ascultat una dintre cele mai frumoase pilde pe care le povesteşte Isus: pilda fiului risipitor. Mulţi, citind această pildă, meditând asupra ei, spun că nu e bine să se numească aşa, nu pilda fiului risipitor, ci pilda tatălui, a tatălui care risipeşte iubirea.

Dacă ne apropiem de această pildă, în primul rând rămânem impresionaţi de atitudinea tatălui care este o imagine a Dumnezeul nostru. Văzând cum este tatăl din această pildă, deja ne gândim cum este Tatăl nostru din ceruri: un Tată care îl lasă liber pe copilul lui, un Tată care îl aşteaptă să se întoarcă. Îl doare inima când fiul se îndepărtează de casă, când probabil a primit veşti de viaţa pe care o duce. Îl aşteaptă. Poate că se întoarce azi, poate mâine. Am ascultat cum atunci când fiul s-a întors tatăl i-a ieşit în întâmpinare. L-a îmbrăţişat, i-a chemat pe servitori. A dat porunci să se facă sărbătoare pentru că a venit acasă. Nici nu-l lasă să termine ce avea de spus, ce se gândise el că va spune: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!". Nu-l lasă să termine. Îl îmbrăţişează. Fiul se întoarce şi tatăl se bucură şi face sărbătoare. Totul este condensat în expresia "i s-a făcut milă" (v. 20). Fără milă este imposibil să alerge în întâmpinarea fiului, să-l îmbrăţişeze şi să-i redea demnitatea pierdută. Acest tată iese din nou din casă pentru a-l salva pe fiul mai mare. Îl îndeamnă, îl imploră să participe la sărbătoare. Îi vorbeşte de "fratele lui" şi îl numeşte "fiule", deşi acesta nu-l numeşte tată.

Cum este Dumnezeul nostru? La fel. Un Tată plin de îndurare, care îi aşteaptă pe copiii lui să se întoarcă. Face sărbătoare şi e bucurie mare de fiecare dată când un păcătos se întoarce. Redă demnitatea fiecăruia când acesta îşi recunoaşte păcatul şi se întoarce. Un tată plin de iubire, un tată care se consumă pentru copiii săi, care aşteaptă şi are răbdare cu fiecare.

Ne impresionează şi fiul cel mic, cu istoria lui. Pleacă de acasă şi ajunge rău. Crede că îşi va găsi fericirea, dar nu o găseşte. Cheltuieşte toată averea, ducând o viaţă de păcat. La un moment dat rămâne fără nimic. Ajungând să păzească porcii şi să dorească după mâncarea lor, "îşi vine în fire", subliniază evanghelia. Îşi vine în fire: primul lucru bun. Începe să compare viaţa pe care o duce acum cu cea pe care o avea în casa tatălui. Stă de vorbă cu el însuşi, se aşază în faţa propriei lui conştiinţe şi vede că n-a făcut bine. Atunci încolţeşte în inima lui hotărârea de întoarcere. Se ridică şi ia drumul spre casă.

Ne surprinde însă şi atitudinea fiului cel mare. Ce a făcut rău acest fiu? Era ascultător, lucra la câmp, stătea în casa tatălui, tot ce avea era şi a lui. Cu toate acestea era un om trist, unul lipsit de iubire, nu vede cu ochi buni întoarcerea fratelui său. "S-a mâniat" când a auzit că fratele s-a întors. El se considera drept. Nu făcuse nimic rău. Nu ieşise din cuvântul tatălui. Dar câtă nevoie avea şi el să se întoarcă, să regăsească pacea în suflet, bucuria de a fi în casa tatălui. Acestea îi lipseau. Era ros de invidie şi inima lui era neagră.

Isus a povestit această parabolă după ce a constatat cu surprindere că vameşii şi păcătoşii se apropiau de el cu scopul precis "ca să-l asculte", în schimb fariseii şi cărturarii "murmurau pentru că îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei" (Lc 15,1-2). Oare după ce au ascultat parabola au continuat să murmure împotriva lui Isus sau au încetat? Nu ştim.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Evanghelia de azi ne invită să ne recunoaştem, măcar puţin, în unul sau în altul din aceşti fii. Fără a ne recunoaşte în unul sau în altul plecăm din biserică cum am venit şi mesajul trece pe lângă noi.

Ne putem asemăna cu fiul cel mare. Oameni care venim duminică de duminică la biserică, participăm la sfintele taine şi spunem: "N-am făcut nimic rău".

Este un italian care prin anul 1633 a vizitat ţinuturile noastre. Numele lui este Nicolo Barsi. El a căutat să vadă şi să observe cu multă atenţie viaţa religioasă a românilor. Mai întâi îi laudă: "Am aflat prin aceste locuri un obicei, cel mai frumos din câte am întâlnit prin toate părţile lumii pe unde am umblat. Oamenii obişnuiesc în acest oraş (Huşi), ca de altfel în tot restul ţării, să dea de mâncare şi loc de adăpost tuturor străinilor fără nici o plată". Apoi ascultaţi ce scrie: "Nu se spovedesc decât înaintea morţii şi doar că au furat şi au ucis. Celelalte nu le socotesc păcate". Parcă ne-ar caracteriza pe noi, cei de azi, cu un singur amendament: că mulţi nu se mai spovedesc nici înainte de moarte. Consideră că n-au păcate. Pe unii îi auzim cum se laudă: "Ce rău am făcut eu? N-am dat în cap nimănui, n-am stricat casa nimănui. Am făcut doar bine. Ştiţi la câţi copii am fost naşi la botez? Sau la câţi am fost naş la cununie? N-avea cine şi eu i-am botezat, i-am cununat".

Nimic rău. Ne putem recunoaşte în fiul acesta mare, ca oameni care, spunem noi, avem principii clare şi le urmăm. Şi totuşi nu-l suferim pe cel de lângă noi. Este posibil ca inima să ne fie plină de răutate şi să fim duri chiar cu ei din casa noastră. Fiul cel mare. Oameni lipsiţi de iubire, care nu vedem nevoile celorlalţi. Care avem numai a-i critica, a vedea rău din ei, dar nu binele. Nu credem că se pot întoarce. Nu credem că aceia care au căzut pot să se mai ridice. Ne putem asemăna, aşadar, cu fiul cel mare.

Putem însă să ne recunoaştem în fiul cel mic. În acela care a părăsit casa tatălui şi s-a întors. Am avut parte de iertare, ne-am întors. Am experimentat acel har minunat al lui Dumnezeu că el ne-a binecuvântat şi ne-a primit înapoi. Suntem azi oameni iertaţi, oameni care regretăm trecutul şi ne bucurăm acum de harul lui. Dacă ne recunoaştem aşa nu trebuie decât să-i mulţumim că a găsit loc Dumnezeu şi pentru noi, că ne-a primit, că şi pentru noi a fost acel tată iertător care într-o zi ne-a îmbrăţişat şi ne-a primit în casa sa.

Da, ne putem recunoaşte în fiul cel mic, în întoarcerea lui. Sau ne putem recunoaşte în prima parte a rătăcirii lui. Atunci când suntem încă la pământ, căzuţi, în ţară străină, continuăm să paştem porcii acestei lumi şi diavolul râde de noi. Nespovediţi de multă vreme, de la cununie sau de la moartea unuia dintre cei dragi. Astăzi poate că a venit timpul să vedem că tatăl ne aşteaptă. Să ne venim în fiere şi să ne întoarcem.

Am auzit nu de mult timp o întâmplare. O femeie care a rămas văduvă, avea o fată de 11 ani. Pentru că era greu, a început să lucreze ca să câştige bani să-şi crească fata. Spăla haine pe la unul, pe la altul. Mâinile îi erau distruse de detergenţi. Mama a căutat să-i dea fetei o educaţie bună. A învăţat-o cum să trăiască în viaţa aceasta, cum să aibă grijă să se păzească de rău. Pentru copila ei au venit însă anii adolescenţei, ani de criză. La 14 ani, fata a spus că s-a săturat de atâta sărăcie şi de atâta îngrădire. Şi-a luat lumea în cap şi a plecat în oraş. Un timp nu s-a mai ştiut de ea. Veneau veşti de la oamenii din sat care mergeau în oraş. "Cred că a murit", i-au spus unii. "Frecventează tot felul de localuri. Am văzut-o noi", i-au spus alţii. "Trebuie să fac ceva", şi-a spus mama. A luat toţi bănuţii pe care îi avea şi a plecat la oraş să-şi caute fata. Avea o fotografie, o arăta trecătorilor şi-i tot întreba: "N-aţi văzut-o pe fata mea?" N-o văzuse nimeni. Cu bănuţii pe care îi avea, a intrat la un multiplicator: "Faceţi-mi de toţi banii aceştia mai multe copii". Înainte scrisese sub poză: "Maria, orice ai fi făcut, te-aştept acasă. Te-am iertat. Mama". A lipit poza pe stâlpi, pe uşile localurilor, că poate fata va vedea şi va citi.

Lecturile pe care le-am ascultat astăzi ne aduc acelaşi mesaj: "Orice ai fi făcut, orice păcat, întoarce-te. La Dumnezeu este iertare". Este strigătul acestei duminici, precum şi al anului în care ne aflăm, Anul Milostivirii Divine.

6 martie 2016

Pr. Cornel Cadar

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
413 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 4-a din Postul Mare:

Anul C
18 martie 2007 - Pr. Eduard-Mihai Coşa
14 martie 2010 - Pr. Iulian Tancău
10 martie 2013 - Pr. Iosif Dorcu
31 martie 2019 - Pr. Iulian Faraoanu

[ Index predici şi predicatori ]