Anul C
Duminica a 2-a din Advent

Bar 5,1-9; Ps 125; Fil 1,4-6.8-11; Lc 3,1-6

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Privim spre altar şi vedem la coroana de Advent că s-a aprins deja a doua lumânare dintre cele patru. Este duminica a doua din Advent.

Liturghiile din acest timp au un farmec aparte. Cu o forţă simbolistică extraordinară, ne fac să trăim aşteptarea primei veniri a Domnului cu aproape aceeaşi emoţie a profeţilor şi a drepţilor, înştiinţaţi, într-un fel sau altul, că împăratul iudeilor se naşte. Trăim Adventul aşa cum l-au trăit oamenii din vechime: în aşteptare, în dorinţa după Mântuitorul.

În prima lectură este în aşteptare Ierusalimul care, după mulţi ani de plâns şi de suferinţă, aşteaptă să se întoarcă acasă fiii săi eliberaţi din robia Babilonului. În a doua lectură, apostolul Paul îi pregăteşte pentru ziua întâlnirii cu Domnul pe creştinii din Filipi care aşteptau a doua venire a lui Cristos. În evanghelie, Ioan Botezătorul şi iudeii aşteptau venirea lui Mesia.

Etapă cu etapă ne apropiem tot mai mult de sărbătoarea Crăciunului, a venirii Mântuitorului la noi. Cei care aţi fost duminica trecută la Liturghie aţi auzit un cuvânt care se tot repeta: "Vegheaţi". Duminica aceasta este un alt cuvânt de ordine care se repetă: "Pregătiţi, pregătiţi calea Domnului" sau "Convertiţi-vă".

Evanghelia începe prin a ne spune că într-un anumit timp al istoriei vine Ioan Botezătorul. Sfântul Luca îi pomeneşte pe liderii politici şi religioşi ai acelor timpuri. De ce o face? Ca istoric grijuliu, Luca vrea să facă o datare exactă. El nu spune poveşti. El leagă Roma (Tiberiu şi Pilat) cu Ierusalimul (Ana, Caiafa), capitala împărăţiei lumii şi capitala împărăţiei lui Dumnezeu, istoria lumii şi istoria mântuirii.

Tocmai atunci, când erau liderii pe care sfântul Luca îi notează, "cuvântul lui Dumnezeu s-a îndreptat către Ioan, fiul lui Zaharia...". Interesant! Nu persoanele însemnate, nu liderii acelor vremuri primesc cuvântul, ci Ioan, fiul lui Zaharia. În cursul istoriei lumii, necunoscut pentru oamenii necredinţei, firul roşu al istoriei mântuirii continuă să se deruleze până când Isus va veni din nou.

Ioan a fost chemat să netezească Mântuitorului drumul.

Oamenii veneau la el, se botezau şi declarau că renunţă la căile lor rele de până atunci şi că se întorc reînnoiţi la Dumnezeu, ca astfel să fie pregătiţi pentru vremea mântuirii care tocmai apare. Prin faptul că se convertesc, oamenii pregătesc din punct de vedere spiritual venirea lui Mesia.

Pregătirea căii Domnului este descrisă conform profetului Isaia (40,4) printr-o imagine care ne aminteşte de căile imperiale care pot fi întâlnite încă din timpul lui Moise în Orient. Este preluată o imagine din lumea civilă. Când venea cineva important, veneau înainte crainicii şi-i scotea pe oameni să pregătească drumul. Aşa se întâmplă la noi şi astăzi. Când vine cineva important într-o localitate, se face mai multă curăţenie, mai multă ordine, drumurile arată altfel. Cu atât mai mult în Orient când în vechime nisipul acoperea drumurile astfel încât nu se mai cunoştea unde sunt. "Văile" erau "astupate" pe cât posibil pentru ca oamenii şi căruţele să poată trece. "Orice munte şi orice deal" era "prefăcut în loc neted" pentru a face posibilă o călătorie mai rapidă. "Căile strâmbe" erau "îndreptate", "drumurile zgrunţuroase" erau "netezite". De ce în pustiu? Pentru că Ierusalimul este înconjurat în cea mai mare parte de pustiu. Acolo trebuia pregătită calea.

În ceea ce ne priveşte, toate acestea au un sens spiritual. Unde avem noi ceva strâmb, sucit, invers, colţuros? Răspunsul: În suflet, în inimă, în viaţă.

Domnul vine. Pregătiţi calea Domnului. Venirea Domnului este un moment care trebuie pregătit. Trebuie să eliminăm denivelările din viaţă. Suntem chemaţi la o cercetare de noi înşine.

Unii vor descoperi că în viaţă şi-au făcut loc mândria, ambiţia, egoismul, individualismul sau indiferenţa. Acestea reprezintă munţii şi dealurile care trebuie să dispară. Alţii vor descoperi găurile, văile prăpăstioase ale necumpătării, ale necurăţiei şi ale superficialităţii. Văile acestea trebuie să se umple. Sunt apoi drumurile colţuroase ale mâniei, ale duşmăniei, ale violenţei, ale răzbunării care trebuie să devină căi netede. Drumurile întortocheate ale minciunii, ale ipocriziei, ale înşelătoriei, ale prefăcătoriei, ale insensibilităţii la suferinţele altora trebuie să devină drumuri drepte.

Eu ce obstacole întâlnesc pe cale? Cum procedez pentru ca Mântuitorul să-şi găsească loc în viaţă?

Pentru unii dintre noi calea pe care calcă picioarele trebuie schimbată. Direcţia de mers este greşită. De pildă, dacă unul dintre noi se află în stare de păcat, acesta a închis orice cale de acces; Dumnezeu nu poate ajunge la el, şi va trebui să rămână la distanţă, în afara porţii. Pentru alţii calea trebuie îndreptată, nivelată sau curăţată.

În continuarea pasajului care s-a citit astăzi din evanghelie ni se spune că la chemarea lui Ioan s-au apropiat de el mai mulţi: soldaţii, fariseii, oamenii de rând cerând explicaţii: cum să pregătească această cale? Ioan explică fiecărui grup ce are de făcut. Iată două exemple care sugerează ce am putea să facem pentru a pleca munţii, a netezi şi a îndrepta căile, dar şi a umple văile.

Primul exemplu vine din partea Sfântului Părinte Francisc. Într-un interviu oferit cu puţin timp înainte de a deschide Anul Milostivirii Divine, papa povesteşte: "Îmi amintesc de momentul în care Domnul m-a privit cu milostivire. Am avut mereu senzaţia că are grijă de mine într-un mod special, însă momentul cel mai semnificativ a avut loc la 21 septembrie 1953, când aveam 17 ani. Era ziua sărbătorii studentului în Argentina şi aş fi petrecut-o cu ceilalţi studenţi; eu eram catolic practicant, mergeam la Liturghie duminica, dar nimic mai mult... eram în Acţiunea Catolică, dar nu făceam nimic, eram doar un catolic practicant. De-a lungul drumului spre gara din Flores, am trecut pe lângă parohia pe care o frecventam şi m-am simţit împins să intru: am intrat şi am văzut venind dintr-o parte pe un preot pe care nu-l cunoşteam. În acel moment nu ştiu ce mi s-a întâmplat, dar am simţit nevoia să mă spovedesc, în primul confesional pe stânga - multă lume mergea să se roage acolo. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat, am ieşit diferit, schimbat. M-am întors acasă cu certitudinea că trebuie să mă consacru Domnului şi acest preot m-a însoţit timp de aproape un an. Era un preot din Corrientes, părintele Carlos Benito Duarte Ibarra, care trăia în Casa Clerului din Flores. Avea leucemie şi se îngrijea în spital. A murit anul următor. După înmormântare am plâns amar, m-am simţit total pierdut, ca şi cum mă temeam că Dumnezeu m-a părăsit" (Din interviul pe care papa Francisc l-a acordat săptămânalului "Credere", revista oficială a Jubileului Milostivirii).

Un al doilea exemplu vine din partea unui om ca a simţit nevoia de a aduce un strop de bucurie în viaţa unor persoane dragi. Şi-a adus aminte de profesoara lui care l-a ajutat să scrie şi să iubească literatura şi i-a trimis o scrisoare de mulţumire şi apreciere. A primit un răspuns de la profesoară: "Nu pot să explic ce a însemnat scrisoarea ta pentru mine. Am peste 80 de ani. Trăiesc singură ca o frunză îngălbenită toamna aşteptând desprinderea din pom. Am predat peste 50 de ani în şcoala unde tu ai învăţat şi aceasta este singura scrisoare de apreciere pe care am primit-o. A venit într-o dimineaţă mohorâtă şi rece din viaţa mea şi mi-a încălzit şi mi-a luminat sufletul". În acelaşi timp a trimis o a doua scrisoare celui care i-a deschis inima spre credinţă, păstorului lui din copilărie, acum la pensie, în vârstă şi bolnav. A primit următorul răspuns: "Scrisoarea ta a fost frumoasă şi mi-au dat lacrimile când am citit-o. Sunt lacrimi de recunoştinţă. (...). Nici nu realizezi cum scrisoarea ta mi-a încălzit sufletul şi mi-a adus bucurie".

"Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Viaţa noastră se desfăşoară între două veniri ale lui Cristos: venirea sa prima dată la Betleem, pe care au prevestit-o profeţii şi pentru care Ioan Botezătorul i-a pregătit pe contemporani, şi a doua lui venire de la sfârşitul veacurilor. În timp ce ne pregătim pentru Crăciun, ne pregătim pentru a doua lui venire.

Vine Domnul. Avem privirea îndreptată spre Mântuitorul. Îl aşteptăm. Avem însă privirea îndreptată şi spre noi. Ne pregătim. A ne pregăti înseamnă a ne converti. Şi aceasta este o muncă de despuiere, de lăsare a păcatelor, de căutare a iertării prin spovadă, dar şi o muncă de a începe să facem binele. Dărâmăm munţi şi dealuri, netezim şi îndreptăm, dar şi umplem văi, aşezăm ceva acolo. Amintindu-ne că de atâtea ori Domnul a avut milă şi dragoste faţă de noi şi ne-a oferit iertarea, începem să ne orientăm spre ceilalţi spre a le face binele...

6 decembrie 2015

Pr. Cornel Cadar

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
422 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 2-a din Advent:

Anul C
10 decembrie 2006 - Pr. Cristinel Farcaş
6 decembrie 2009 - Pr. Mihai Pătraşcu
9 decembrie 2012 - Pr. Laurenţiu Dăncuţă
9 decembrie 2018 - Pr. Eduard Soare

[ Index predici şi predicatori ]