Anul C
Duminica 1 din Advent

Ier 33,14-16; Ps 24; 1Tes 3,12-4,2; Lc 21,25-28.34-36

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Într-o frumoasă duminică după-amiază de vară, un grup de câţiva tineri au stabilit să se întâlnească în faţa cinematografului din micul oraş în care locuiau pentru a viziona împreună un film. Era vorba de o ficţiune care aducea în faţa publicului prin peliculă şi sonor o înşiruire de scenarii apocaliptice cu cataclisme naturale imaginate că s-ar petrece cândva pe pământ şi în univers. Reprezentarea într-un plan tridimensional oferea un efect şi mai puternic asupra celor prezenţi, făcându-i să treacă prin tot felul de stări succesive: de teamă, de uimire, de groază...

La finalul filmului, întâlnindu-se din nou afară, sub soarele blând şi în atmosfera plăcută de pe aleea oraşului unde oamenii se plimbau liniştiţi şi senini, aceşti tineri uitându-se unii la alţii ca şi cum s-ar fi revăzut după mult timp, au răsuflat uşuraţi spunându-şi parcă în cor: "Ce bine că a fost doar un film!".

Sensul Adventului: pregătire spirituală

La începutul Adventului, astăzi, în prima duminică a acestui timp sfânt, Biserica ne îndeamnă să parcurgem un drum de pregătire pentru venirea Domnului: în vederea celebrării naşterii sale şi a venirii sale în glorie.

Depăşirea fricii: condiţie esenţială pentru a simţi prezenţa constantă a lui Dumnezeu.

Evanghelia din această zi porneşte de la prezentarea unor fenomene cosmice înspăimântătoare, cumva ca în filmul vizionat de acei tineri. La o primă lectură, imaginile descrise de evanghelistul Luca, privite prin prisma pur umană, nu pot crea decât o atmosferă de teamă, de nelinişte, asemănătoare cu aceea trăită de grupul amintit. Într-adevăr, în faţa povestirii şi a redării unor cataclisme oamenii se agită, intră în panică. Adevărata linişte, adevăratul confort îl simte omul în general atunci când climatul natural îi este favorabil. Dar când se anunţă cutremure, furtuni, inundaţii, oamenii caută să se apere pentru a nu fi loviţi de consecinţele devastatoare pe care le pot produce astfel de catastrofe.

Fragmentul evanghelic ascultat nu îşi propune să semene în noi teama; nu vrea să ne supună la un test de stres pentru câteva momente. Evanghelistul are însă un mesaj prin care îşi propune să ne facă să trecem de la panică la încredere. Isus Cristos în Evanghelia de astăzi vrea să ne deschidă spre o perspectivă nouă. Chiar dacă răul pare să fie de neînvins, situaţia se poate modifica întrucât Dumnezeu este aproape şi nu ne lasă singuri niciodată.

Liturghia de astăzi - Un mesaj de recunoaştere a prezenţei lui Dumnezeu neschimbător.

De multe ori soarele, luna stelele, sunt considerate simboluri ale puterii neschimbătoare. Isus se foloseşte în mod voit de aceste elemente pentru a ne arăta că ceea ce este aparent definitiv, neschimbător, va dispărea. Chiar şi alternarea dintre noapte şi zi, dintre răsăritul soarelui şi apus, va suferi modificări în faţa a ceea ce cu adevărat este veşnic: bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu.

Textele liturgice de astăzi - Un mesaj de încredere în Dumnezeu.

În faţa acestor semne suntem invitaţi mai degrabă să ne ridicăm capul. Probabil că mulţi dintre noi am avut ocazia să străbatem un traseu de munte. Când ni se întâmplă să ne aflăm pe o potecă îngustă, la mare înălţime, dacă privim prăpastia, devine periculos, ameţim, ne pierdem, ne înfricoşăm, începe să ne tremure picioarele. Dar dacă privim înainte, în sus, spre urcuş, atunci vom continua drumul fără frică, având speranţa că vom ajunge în curând în vârf. A privi cu fruntea sus înseamnă a ne lua măsuri de precauţie, înseamnă a ne orienta spre idealul spre care tindem şi nu a ne împotmoli în numărarea paşilor pe care îi parcurgem.

A ridica mereu capul din problemele zilnice poate că e uşor de spus sau de luat o hotărâre în acest sens. Dar a deveni aceasta o atitudine constantă, un mod de viaţă, aceasta recere exerciţiu permanent, voinţă fermă şi mai presus de toate încredere totală în Dumnezeu, singurul care ne aduce siguranţa şi pacea în suflet.

A înălţa capul, privirea, înseamnă şi a ne pregăti mai ales sufleteşte pentru a înţelege planul lui Dumnezeu, pentru a nu ne bloca în dificultăţile întâlnite şi a uita să privim spre scopul nostru care este mântuirea. Ne ajută să nu ne lăsăm conduşi de concepţia atât de răspândită astăzi: de a ne concentra total şi doar spre a ne apăra pielea, de a rămâne ancoraţi doar în realităţile pământeşti pe care să le salvăm ca şi cum aici ar fi totul. Dar ne îndeamnă să ne ocupăm de siguranţa vieţii noastre văzută în strânsă legătură cu Împărăţia veşnică.

De aceea, dezordinea naturală, catastrofele prevestite trebuie să ne conducă să descoperim încă o dată cât de provizorie, de trecătoare este această lume. Însăşi această stare de dezechilibru descrisă în evanghelie recere ordinea, liniştea, pacea pe care o descoperim numai în Dumnezeu, orice ni s-ar întâmpla pe drumul spre veşnicie.

Chemarea Adventului: a fugi din faţa răului şi a sta în picioare în faţa Fiului Omului.

Timpul de Advent ne cheamă aşadar prin mesajul evangheliei de astăzi în primul rând să fugim din faţa răului. Dar ce înseamnă aceasta? Cum să înţelegem aceasta? A fugi din faţa răului înseamnă nu doar o mişcare fără direcţie dar înseamnă să fugim de rău orientându-ne spre bine. Astfel cu cât vom fugi mai mult de rău cu atât ne apropiem mai mult de bine, de harul şi de binecuvântarea lui Dumnezeu.

În al doilea rând mesajul evangheliei de astăzi ne încurajează să stăm drepţi (în picioare) în faţa Fiului Omului. Aceasta înseamnă să nu ne clătinăm, să nu ne lăsăm corupţi, abătuţi, distraşi în faţa Domnului. Ce imagine frumoasă! Pe lângă acest verset doar o singură dată mai apare în Evanghelia sfântului Luca această expresie "ridică-te; îndreaptă-te!", în capitolul 13 (versetul 11) unde Isus vindecă în zi de sâmbătă o femeie care de 18 ani stătea gârbovită şi nu putea în nici un fel să se îndrepte. De la Dumnezeul sabatului care ne cere împlinirea legii se trece la Dumnezeul lui Isus Cristos care ridică, înalţă şi se îngrijeşte de cel bolnav sau căzut.

A sta în faţa lui Dumnezeu este pe de altă parte o atitudine familiară celui din împărăţia sa. Este în ultimă instanţă învăţarea drumului spre vederea lui Dumnezeu faţă în faţă - visio beatifica. Înseamnă a ne lăsa transformaţi de Dumnezeu, a ne uimi, a rămâne fascinaţi de contemplarea sa. A sta în picioare înseamnă a fi în siguranţă, a aduce laudă lui Dumnezeu aşa cum facem la Liturghie când cântăm imnul Gloria, când ne rugăm Prefaţa înainte de momentul Prefacerii pâinii şi vinului în trupul şi sângele Domnului.

Toată această conduită a vieţii de credinţă înseamnă a fi vigilenţi mereu, a veghea. Dar se cere o veghere activă după cum sfântul apostol Paul îi sfătuieşte pe creştinii din Tesalonic în lectura a II-a: "... Aşa cum aţi primit de la noi cum trebuie să umblaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, aşa să umblaţi ca să prisosiţi tot mai mult (în iubire unii faţă de alţii)!" (1Tes 4,1).

Într-o zi câţiva copii alergând în joacă la marginea satului în care locuiau, au ajuns în vârful unei coline. De acolo se puteau vedea foarte limpede două case atât de diferite între ele. Una dintre ele avea în faţă o grădină neîngrijită, plină cu buruieni, deşi proprietarul trudea mereu înfuriat şi parcă fără niciun spor să le smulgă dintre florile sale. Cealaltă casă era însă bine îngrijită, iar în grădină, înconjurat de flori frumoase, se odihnea un om surâzând şi invitându-i pe copii să se apropie. Aceştia l-au întrebat: Cum de ai o grădină aşa de frumoasă? Stăpânul casei a început să le povestească secretul său spunându-le că la început s-a chinuit mult, încercând să smulgă mereu buruienile dintre flori, dar cu cât le smulgea într-o parte cu atât parcă tot mai multe apăreau în altă parte iar munca nu se mai sfârşea niciodată. Într-o zi însă, s-a ridicat dintre buruieni şi a început să se intereseze ce e de făcut. Astfel a aflat că există un soi de flori care fac să nu mai apară buruienile în preajma lor. A plantat aceste flori şi seminţele lor s-au răspândit treptat peste tot, sufocând buruienile. Acum, spuse omul, grădina se menţine de la sine. Copiii au rămas miraţi în faţa acestor explicaţii iar unul dintre ei i-a replicat: Şi eu mă chinui, de fiecare dată când îmi vine un gând rău în minte, să-l alung dar nu reuşesc, ba chiar se întoarce înapoi şi mă chinuie mai mult ca înainte. Ce aş putea să fac? Proprietarul casei îi răspunse atunci: Nu-i da prea multă atenţie. Încearcă mai degrabă să-ţi ocupi mintea cu gânduri bune, luminoase şi încet-încet acestea vor alunga gândurile negre, le vor face să dispară, nemaigăsind spaţiu. La fel se întâmplă şi cu ura, mânia, egoismul, violenţa şi toate sentimentele şi pornirile rele. Tu permite doar ca iubirea să cureţe sufletul de ură, umilinţa şi generozitatea să-l cureţe de egoism, bunătatea şi milostivirea de violenţă şi mânie. Altfel spus, gândurile pline de lumină să ia locul gândurilor negre, întunecoase.

Cu adevărat, iubiţi credincioşi, o frumoasă lecţie de a învinge răul făcând şi mai mult bine. Această lecţie ar trebui să răsune cu multă forţă în lumea din zilele noastre, în care deseori în faţa răului care se manifestă în atâtea forme nu se găseşte întotdeauna înţelepciunea şi lumina necesară care să-l sufoce, să-l înlăture prin tot mai mult bine.

Îndemnul la veghere este apoi însoţit de o invitaţie la rugăciune neîncetată; ea este forţa care salvează pe creştin în faţa fricii pe care evenimentele catastrofale enumerate pot să o aducă. Tot rugăciunea îi dă şi puterea să stea drept în faţa Fiului Omului, precum cel nevinovat în faţa judecătorului, nutrind speranţa unei judecăţi favorabile pentru mântuire.

Rugăciunea este aşadar atitudinea care învinge, care trebuie folosită în fiecare zi pentru a putea înfrunta evenimentul imprevizibil şi înspăimântător al celei de-a doua veniri. Rugăciunea ia deseori forma iertării pe care o cerem de la Dumnezeu când ne spovedim, când ne prezentăm cu inima căită şi smerită pentru a fi eliberaţi de păcatele noastre pentru a ne putea continua apoi rugăciunea în duh şi adevăr, cu o inimă reînnoită.

Adventul: ocazie de mărturie de credinţă comunitară.

Putem spune că intenţia evanghelistului Luca este de a încuraja şi stimula comunităţile sale, a căror conduită trebuie să fie inspirată mai mult de speranţă decât de frică şi în care Isus, Fiul Omului, apare mai degrabă ca un Salvator, Răscumpărător, decât ca un judecător din ziua cea din urmă. Pentru Luca frica şi grijile vieţii sunt două faţete ale aceleiaşi medalii. Cu cât cineva se teme de lume, este orb în faţa necesităţilor altora, cu atât se gândeşte mai mult la propriile probleme, se închide în propriul egoism. Când comunitatea se îndepărtează de cei săraci, de necesităţile celui care este lipsit şi se gândeşte numai la ea însăşi, va sfârşi ca orice altă putere a acestei lumi: va dispărea, se va ruina. De aceea glasul lui Cristos ne cheamă să transmitem mesajul personal de speranţă, care, trăit în comunitate, va molipsi şi pe alţii. Va fi un semn care îi va determina şi pe alţii să caute speranţa acolo unde văd că o căutăm şi noi: în sus, la Domnul şi Stăpânul Universului.

Aşadar să primi cu suflet deschis invitaţia Liturghiei de astăzi. Să ne ridicăm fruntea, să veghem, să ne rugăm, să ne aplecăm faţă de cei săraci dar să stăm drepţi în faţa Fiului Omului. Acestea sunt atitudinile pe care ne invită Biserica să le dobândim, să le exersăm. Iar timpul Adventului este timpul potrivit pentru acest exerciţiu de credinţă. Să folosim aceste zile de har propunându-ne să trăim acest program spiritual care ne antrenează pentru bucuria Crăciunului. Să ne pregătim pentru a putea primi pacea sufletească pe care vrea să o reverse mereu în sufletele noastre Pruncul Isus, Mielul care stă pe tronul de glorie. Amin.

29 noiembrie 2015

Pr. Egidiu Condac

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
389 accesări.

Alte predici pentru Duminica 1-a din Advent:

Anul C
3 decembrie 2006 - Pr. Mihai Dumitru
29 noiembrie 2009 - Pr. Mihai Dumitru
2 decembrie 2012 - Pr. Eduard Ferenţ
2 decembrie 2018 - Ep. Petru Gherghel

[ Index predici şi predicatori ]