Anul C
Duminica a 32-a de peste an

2Mac 7,1-2.9-14; Ps 16; 2Tes 2,16-3,5; Lc 20,27-38

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Un musulman s-a botezat şi a devenit creştin. Înfuriaţi peste măsură, toate rudele lui au venit la el pentru a-l trage la răspundere pentru ceea ce făcuse. Şi l-au întrebat: "Ce te-a determinat să faci acest lucru, să te botezi?". El a răspuns: "Închipuiţi-vă că ajung la o răscruce. Ajuns aici, îmi zic: Acum chiar nu mai ştiu care e calea cea bună. Dar, iată, că la acea răscruce văd doi oameni, unul este mort iar altul este viu. Voi ce ziceţi: pe care dintre ei îl voi întreba şi-l voi ruga să-mi explice pe cel drum trebuie să apuc?". "Bineînţeles că pe cel viu", au răspuns toate rudele lui. "Exact aşa a fost şi situaţia mea. Mă aflam cu viaţa la o răscruce. Dintr-odată, mi-au apărut în faţă doi oameni, unul mort, Mahomed al religiei noastre, şi unul viu, Cristos. Mortul, Mahomed, oricât am insistat eu, nu a putut să-mi dea niciun răspuns, nu a putut să-mi spună nimic. Dar Isus, înţelepciunea divină, care este viu, pentru că a înviat a treia zi după ce iudeii l-au ucis, mi-a spus clar: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Numaidecât m-am decis să o iau pe calea lui Isus şi el mi-a dat în schimba adevărul şi viaţa. Mai puteţi spune că am greşit cu ceva? Aceasta este calea mea".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

În evanghelia pe care tocmai am ascultat-o, am avut impresia că Isus a fost pus în mare încurcătură. Nişte oameni care neagă învierea morţilor, numiţi saducei, au venit la Isus cu o poveste inventată, chiar copilărească, crezând că-l vor lăsa fără răspuns, că-l vor pune la mare încurcătură. Ei vor să propună o problemă subtilă, vicleană, care este în schimb, pur şi simplu, ridicolă. Nu putem lua în serios povestea celor şapte fraţi, preocupaţi numai de a-şi asigura urmaşi şi care consideră femeia nu ca pe un subiect al unei poveşti frumoase, dar ca un instrument, folosit numai pentru a avea un fiu. De-a dreptul respingătoare apare întrebarea cursă-centrală: Această femeie, deci, la înviere, a cui va fi soţie? Se vede o mentalitate juridică, de posesie, o revendicare a dreptului de proprietate a unei femei. A cui va fi? Cine o va avea? Cine o va deţine? Nu vi se pare o întrebare prin care femeia este pur şi simplu instrumentalizată? Saduceii, e adevărat, trebuie să o spunem, porneau de la o lege veche numită a leviratului. În limba ebraică levir înseamnă cumnat. Astfel, legea leviratului prevedea ca în cazul în care un bărbat evreu murea fără să fi lăsat un urmaş, fratele acestuia, dacă nu era căsătorit, era obligat să o ia în căsătorie pe cea rămasă văduvă, cumnata. Primul copil de parte bărbătească născut din ea era socotit copilul celui decedat, al cărui drepturi şi nume le şi moştenea. Dacă el declara în faţa tuturor că refuză acest lucru, văduva îl descălţa de sandalele de la un picior, scuipându-l în faţă şi rostind cuvintele: "Aşa se cuvine omului care nu vrea să zidească fratelui său casă în Israel". Şi casa acestuia se va numi în Israel "casa desculţului", citim în Cartea Deutoronomului. Ruşinat, astfel, bărbatul se întorcea la casa lui desculţ, casa lui fiind numită de acum înainte "casa desculţului".

Dar Isus vede că este o poveste improvizată, chiar dacă dădea impresia că se bazează pe Tora. Ei nu doreau să arate consistenţa Legii, dar ideea lor despre înviere. Isus îi duce tot în Tora, de fapt, şi aduce ca martori cei mai iubiţi Părinţi ai lor, Abraham, Isac şi Iacob. Oare aceştia trei, mari Părinţi, eu crezut într-un Dumnezeu al morţilor? Oare Dumnezeul lor nu poate da viaţă?

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Am auzit şi noi adesea saduceii noştri. Din păcate, foarte mulţi creştini care sunt saducei, adică nu cred în învierea de apoi. Chiar într-un sondaj făcut în Franţa, 50 la sută dintre creştini spun că nu cred în învierea de apoi. Şi, mai completează ei, "Oare cum va fi în Paradis? Oare ce vom face acolo?" Sunt întrebări naive care seamănă cu cea pusă de saducei în cazul lor închipuit. O întrebare care este adesea pusă este aceasta: "Cum trebuie să ne imaginăm viaţa de dincolo?". Fapt este că trebuie să credem în viaţa de dincolo, nu să ne imaginăm şi nici să ne hazardăm să o descriem. Eu cred că învierea există cu adevărat. Dar îmi refuz să mă gândesc cum este. Cum este Paradisul nu este treaba mea. Misterul când nu este înconjurat de respect şi discreţie riscă să fie profanat, banalizat. Şi de la banalizare la ridicol, ca în cazul făcut de saducei, pasul este foarte scurt.

Chiar şi sfântul Paul când ne dă un răspuns frumos despre Paradis, rămâne în domeniul misterului. Nu ne spune cum este acolo, ci ne spune doar aşa: "Ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit". Aşa sunt lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care îl iubesc.

Părintele Pronzato are o exprimare foarte clară când spune: "Orice imagine a mea despre viaţa de dincolo este totdeauna o prelungire a experienţei mele, o exprimare a dorinţelor mele. Toate paradisurile reprezentate şi descrise de oameni sunt artificiale. Eu nu am nevoie să ştiu cum este Paradisul şi ce voi face acolo. Mă încred mai mult în frumuseţea şi fantezia lui Dumnezeu, decât în nişte construcţii ale imaginaţiei mele. Credinţa mea în înviere este bazată pe Dumnezeu, care iubeşte viaţa, pe Dumnezeu care nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii. Nu aş vrea să scandalizez pe nimeni, mărturisind că, cu cât mai mult cineva se preocupă să-mi explice Paradisul, cu atât mai puţin am o dorinţă", încheie părintele Pronzato.

Toată greutatea cuvântului lui Isus nu stă, aşadar, în mod, ci în fapt, adică nu cum va fi învierea, ci, pur şi simplu, că va fi înviere.

Generalul francez Charles de Gaulle, fost preşedinte al Franţei între anii 1958-1969, a avut trei copii: Philippe, Elisabeth şi Anne. Fiica cea mai mică, Anne, născută în anul 1928, s-a născut bolnavă, suferind de sindromul Down. Prin eforturi susţinute, părinţii s-au străduit să o înţeleagă, ba chiar au şi îndrăgit-o mult. Aceasta a murit la vârsta de 20 de ani, în braţele tatălui său. În momentul morţii fiicei sale, generalul a spus: "Acum e ca toţi ceilalţi tineri". La înmormântare, mama sa, Yvonne, a izbucnit într-un plâns în hohote. Atunci generalul a pus mâna pe umărul soţiei şi a spus şi i-a spus: "Acum, draga mea, trebuie să încetăm cu plânsul. E momentul să ne bucurăm că fiica noastră a devenit normală şi pentru suferinţa sa se află în Paradis. Dumnezeu o va răsplăti înviind-o. Aici poate auzi melodiile îngereşti şi poate vorbi fericită cu bunul Dumnezeu, exact aşa cum pot să o facă toţi copiii fericiţi şi sănătoşi". O minunată mărturie de credinţă a preşedintelui Franţei.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Am fost în aceste zile la cimitir şi ne-am rugat pentru răposaţi. Ce am cerut pentru ei? Dacă nu am cerut învierea, nu am cerut esenţialul. Este o invocaţie care mie îmi place foarte mult la cimitir: "Doamne, dă-ne o fericită revedere în cer cu răposaţii noştri". Este o invocaţie, care se referă direct la înviere, pentru că nu am putea să ne întâlnim cu ai noştri decât în înviere. Să scoatem, aşadar, saduceul din noi şi să dorim pentru noi şi pentru ai noştri învierea.

10 noiembrie 2013

Pr. Iosif Dorcu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
545 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 32-a de peste an:

Anul C
11 noiembrie 2007 - Pr. Emil Dumea
7 noiembrie 2010 - Pr. Iosif Dorcu
6 noiembrie 2016 - Pr. Alois Farţadi

[ Index predici şi predicatori ]