Anul C
Duminica a 21-a de peste an

Is 66,18-21; Evr 12,5-7.11-13; Lc 13,22-30

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, cu siguranţă fiecare dintre noi, la un moment dat al vieţii noastre, ne-am pus şi noi aceeaşi întrebare pe care acest necunoscut din evanghelie i-a adresat-o lui Cristos în drumul lui spre Ierusalim: "Sunt puţini cei care se mântuiesc?" La prima vedere este o întrebare perfect logică şi îndreptăţită, aşa cum probabil a considerat-o şi acea persoană din evanghelia de astăzi, însă ea ascunde o mentalitate greşită: aceea că Dumnezeu ne priveşte ca pe o masă de oameni, ca pe un tot, şi nu pe fiecare în parte, individual. Este o mentalitate greşită, dar care ne convine căci este uşor ca într-o masă de oameni să te ascunzi, să te dai mai la o parte şi să nu fii nevoit să faci ceva care să nu-ţi placă. Este o mentalitate care ne permite să ocolim responsabilitatea personală, să ne amestecăm nevăzuţi într-un grup, dar să ne putem bucura de realizările acelui grup şi chiar să profităm de ele. Este ca şi mentalitatea acelor angajaţi care în colectivul lor de muncă se feresc de ochii şefilor pentru a nu trebui să dea cont de activităţile lor, ocolesc sarcinile cele mai dificile, caută să se facă cât mai puţin observaţi, dar care se bucură atunci când, în urma realizărilor colegilor lor, au parte de o mărire de salariu sau de o primă.

Însă situaţia este cu totul alta. În ochii lui Dumnezeu noi nu suntem o masă amorfă, o turmă fără stăpân, ci fiecare om este unic şi el doreşte să realizeze o relaţie cu fiecare dintre noi, o relaţie de conlucrare în vederea mântuirii. Din parte lui este o invitaţie universală la mântuire, aşa cum reiese din cuvintele profetului Isaia din prima lectură, o invitaţie care mai apoi a fost întărită prin moartea şi învierea Fiului său. Prin acest sacrificiu al lui Cristos toţi oamenii se pot mântui. Dar şi omul trebuie să-şi aducă aportul său căci, respectându-ne libertatea, Dumnezeu nu ne poate obliga să ne mântuim. Aici trebuie să intervină alegerea noastră, implicarea şi responsabilitatea noastră. Iar în această privinţă cuvintele lui Cristos de astăzi sunt destul de tranşante şi chiar dure.

Folosind imaginea porţii înguste, Isus ne spune că pentru a cuceri împărăţia lui Dumnezeu trebuie să-l urmăm pe el, să ne schimbăm perspectiva asupra vieţii noastre de credinţă şi asupra scopului nostru pe acest pământ în armonie cu voinţa şi mesajul său. Şi nu face acest lucru prin cuvinte îmbietoare sau demagogie, ci spunând clar că el doreşte ucenici decişi, sinceri, generoşi, dispuşi la sacrificiu. Ne amintim de istoria lui Ghedeon cu cei trei sute de oameni. "Poporul care-i cu tine este prea numeros", a spus Domnul. Atunci Ghedeon i-a trimis acasă pe cei fricoşi şi mai apoi pe cei comozi. Au rămas trei sute şi au învins. Acesta este şi programul lui Isus: el vrea suflete tari. Iar pentru aceasta, pornind de la cuvintele lui de astăzi, trebuie să fim conştienţi de mai multe lucruri.

În primul rând, câştigarea împărăţiei lui Dumnezeu este un lucru serios. Ea cere sacrificiu şi disponibilitate totală, statornicie în toate încercările. Ea presupune hotărâri concrete şi serioase demonstrate cu fapte şi nu numai cu vorbe. Să ne amintim de cuvintele: "Nu oricine îmi spune «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor". Apoi, câştigarea împărăţiei lui Dumnezeu nu este un privilegiu înnăscut, o garanţie a aceluia care se pretinde ucenicul lui Cristos. Nu este un premiu pentru o bună conduită sau pentru observarea de suprafaţă a unor practici de pietate sau pentru o fidelitate care nu costă nimic. Isus nu a răspuns: "Da, se mântuiesc numai iudeii pentru că aparţin poporului ales şi ţin practicile străvechi". La fel şi pentru noi. Simplul fapt că facem parte din Biserică şi ţinem practicile creştine nu înseamnă că am şi câştigat mântuirea. E drept că în Biserică relaţia noastră cu Dumnezeu şi drumul nostru spre mântuire sunt facilitate fiind sprijiniţi de sacramentele administrate de Biserică şi de comuniunea de rugăciune cu toţi credincioşii, însă nu suntem deja mântuiţi. Este nevoie de o luptă continuă, de o transformare radicală care să implice întreaga noastră fiinţă. Cucerirea împărăţiei lui Dumnezeu este pentru cel care devine "mic". Nu numai pentru a "încăpea" pe poarta cea îngustă, ci şi pentru a te smeri în faţa lui Dumnezeu lăsându-l pe el să devină tot mai mare în inima ta în detrimentul orgoliului şi a comodităţii tale. Cucerirea împărăţiei lui Dumnezeu este, în sfârşit, pentru "cei din urmă", pentru cei statornici până la sfârşit, pentru cei care nu au abandonat niciun moment armele luptei spirituale, iar la sfârşit au fost declaraţi învingători, cei dintâi.

Toate aceste gânduri trebuie să ne determine la o hotărâre imediată de a iniţia drumul urmării lui Cristos, drumul mântuirii. Este un lucru care nu suportă amânare. Se spune că într-o zi un tânăr a venit la un bătrân călugăr pentru a se confesa. Din vorbă în vorbă îi spune acestuia: părinte, eu sunt un om păcătos, sunt un om rău. Sunt indiferent în faţa durerii altuia, mă comport urât atunci când mă enervez, vorbesc urât, iar rugăciunea mea mai mult nu este decât este. Am tot încercat să mă schimb dar fără niciun rezultat. Cred că voi reuşi atunci când mă voi mai maturiza, când voi deveni adult. Atunci călugărul l-a dus în spatele mănăstirii, i-a arătat un puiet de brad şi i-a zis: "Smulge acest brăduţ". Tânărul l-a smuls destul de uşor. Apoi i-a arătat un brad mai mare. "Smulge-l şi pe acesta" i-a zis călugărul. "Dar este mai mare, am nevoie de ajutor", a răspuns tânărul. "Atunci mai cheamă pe cineva", a răspuns monahul. Şi într-adevăr, cu multe eforturi şi ajutat de trei prieteni tânărul a smuls acel brad. "Acum smulge acest brad falnic" l-a invitat bătrânul. "Dar este imposibil", a replicat tânărul, "nici măcar ajutat de o sută de oameni nu voi putea să-l smulg!" "Ei, vezi!", a continuat bătrânul călugăr, "trebuie să înţelegi că şi cu relele tale apucături este la fel. Orice viciu sau orice păcat pare la început inofensiv, dar cu timpul el se cuibăreşte, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este mic, îl poţi scoate şi singur din suflet. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor. Însă fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet căci atunci nimeni nu va mai putea să-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă căci, mai târziu, va fi mult mai greu".

De acelaşi îndemn trebuie să ascultăm şi noi, iubiţi credincioşi şi dragi radioascultători. Să nu amânăm niciodată momentele de întâlnire şi de comuniune cu Dumnezeu. Trebuie să fim mereu pregătiţi căci nu se ştie nici ora nici data când ne vom prezenta în faţa lui. Să nu lăsăm preocupări efemere de genul "Cum?", "Când?", "Câţi?" sau altele să ne împiedice în construirea unei vieţi şi a unui drum care să ne conducă spre poarta cea îngustă. Să-l lăsăm pe Dumnezeu să coboare cu harul său în inimile noastre şi să colaborăm cu acest har pentru ca vieţile noastre să devină demne de adevăraţi ucenici ai lui Cristos vrednici de a se bucura cu el în fericirea veşnică.

25 august 2013

Pr. Cătălin Farcaş

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
488 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 21-a de peste an:

Anul C
26 august 2007 - Pr. Iosif Comoraşu
22 august 2010 - Pr. Eduard Patraşcu
21 august 2016 - Pr. Cristian Bîrnat

[ Index predici şi predicatori ]