Anul C
Duminica a 10-a de peste an

1Rg 17,17-24; Ps 29; Gal 1,11-19; Lc 7,11-17

Stimaţi radioascultători, iubiţi credincioşi,

O tânără mamă care îşi înmormântase soţul, răpus de o suferinţă violentă şi nemiloasă spunea la un moment dat: "Îmi aduc aminte de zgomotul pe care îl făceau bolovanii ce cădeau pe sicriu. Aş fi dat orice să-l văd ridicându-se pentru o singură clipă, o clipă doar şi apoi totul putea să se prăbuşească. Mai târziu, fetiţa noastră mi-a zis: «Mamă tu poţi să faci aşa de multe, de ce nu îl aduci pe tata înapoi?» I-am explicat şi cred că a înţeles ce înseamnă cuvintele imposibil şi niciodată".

Omul, în condiţia sa fragilă şi atât de limitată, experimentează ce înseamnă "imposibil" şi "niciodată". Este ceea ce se întâmplă în evanghelia de astăzi. Într-un sat pierdut din Galileea - Naim - un grup de persoane în lacrimi conduc spre mormânt un tânăr, fiul unic al unei sărmane femei care îşi pierduse şi soţul. Era normal ca această mamă să-şi plângă copilul şi la fel de normal era să-şi plângă propria soartă, pentru că rămăsese singură pe lume, fără sprijin, fără susţinere, fără protecţie, expusă la tot felul de abuzuri şi lipsuri. E un cortegiu al morţii: mort este fiul, dar moartă e şi mama, din punct de vedere afectiv şi social. În timp ce acest grup ieşea din localitate, un alt grup, un cortegiu al vieţii, tocmai intra: era Isus împreună cu ucenicii săi. Moartea faţă în faţă cu viaţa! Într-o zi va fi el cel scos din cetate pentru a fi răstignit, pentru a muri afară, dar moartea va fi învinsă prin înviere: "Viaţa şi moartea s-au înfruntat în mod minunat", spunea secvenţa din duminica Paştelui! Iar Isus, care este viaţa, învinge moartea: se apropie de cortegiu şi spune: "Tinere, îţi spun ţie, scoală-te", îi redă viaţa şi lui şi mamei.

Drama relatată de evanghelia de astăzi nu este un eveniment izolat, petrecut undeva departe în timp, dar este extrem de actuală: lumea e plină de mame care îşi plâng copiii morţi în floarea vârstei din cauza violenţei, a bolilor, a accidentelor etc. În durerea lor, aceste mame se refugiază în ceea ce mai rămâne vizibil în urma copilului lor - mormântul, la care merg în fiecare zi - fără să înţeleagă că în felul acesta se leagă mai mult de moarte şi îşi transformă viaţa într-o continuă suferinţă. Şi atunci?

Singură, întâlnirea cu Cristos, învingătorul morţii, poate să aducă speranţă, puţină linişte, poate să dea un sens acestor evenimente, acestor suferinţe lipsite de logică! Eu nu ştiu dacă pot să-i spun unei mame, care-şi strigă propria durere, "Nu plânge!", dar pot să-i spun ceea ce ştiu şi cred. Or, eu ştiu şi cred că ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viaţa, învierea, pentru că "am fost înmormântaţi împreună cu Cristos întru moarte pentru a învia la o viaţă nouă", ştiu şi cred că suferinţele, moartea şi învierea lui Cristos pot da un sens suferinţelor mele; nu ştiu dacă crucea poate fi înţeleasă, dar ştiu că pe crucea lui Isus nu a fost uitat nimic: nici strigătul muncitorului, nici foamea copiilor, nici disperarea mamelor, nici singurătatea bătrânilor, nici suferinţa bolnavului care muşcă cu dinţii din cearşaf pentru că nu mai poate de durere, nici plânsul celui zdrobit de nedreptate, nici gemetele celui care nu mai poate. Nimic nu a fost uitat şi nimic nu este pierdut, ci a primit putere mântuitoare; ştiu şi cred că în cruce suferinţa mea se întâlneşte cu suferinţa lui Cristos: "Împlinesc în trupul meu - spunea apostolul Paul - ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos". Suferinţa noastră unită cu suferinţa lui Cristos devine mijloc de mântuire, pentru mine, pentru cei din familia mea, pentru cei care au mai mare nevoie de intervenţia lui Dumnezeu.

Întâlnirea cu Dumnezeu, cu cuvântul său dătător de viaţă, este singura care poate să ne facă să privim altfel, să înţelegem, este singura care poate să aducă o rază de speranţă printre lacrimile noastre.

În altă ordine de idei, sunt mame care plâng ca şi cum copiii lor ar fi murit, deşi ei sunt încă în viaţă, pentru că există o moarte mai tragică, mai dramatică decât moartea fizică: moarte înseamnă să rupi legătura cu autorul vieţii, să-i refuzi prietenia, să te închizi la cuvântul său, moarte înseamnă să închizi ochii în faţa luminii, a adevărului, şi să te laşi sufocat de slăbiciune, egoism, de materialism, de minciună, de pasiunile dezordonate, moarte înseamnă să fugi de Dumnezeu, de rugăciune, de sacramente, considerându-le ca o limitare, ca o renunţare la bucuriile vieţii, şi să te refugiezi în zgomot, distracţii pentru a nu-ţi mai auzi propria conştiinţă.

Îmi amintesc că în primii mei ani de preoţie am fost chemat la căpătâiul unei mame care se stingea din cauza propriului copil: avea un fiu care terminase liceul, reuşise la facultate, dar la un moment dat a renunţat la toate, a plecat de acasă pentru a fi împreună cu o tânără pe care o cunoscuse de puţină vreme. Nu l-au întors nici lacrimile mamei, nici îndemnurile celor care îi voiau cu adevărat binele. Mama şi-a privit copilul prăbuşindu-se şi în mai puţin de un an durerea a purtat-o în pământ. L-am văzut pe acest tânăr la înmormântare îmbrăţişând sicriul mamei şi strigând după iertare... Era prea târziu!

Tuturor acelora care doar au impresia că trăiesc Cristos le spune astăzi: "Tinere, îţi spun ţie, scoală-te!"

Poate avem o credinţă apatică, o speranţă stinsă, o iubire înmormântată în egoism şi indiferenţă; poate am pierdut bucuria de a trăi, nu ne mai găsim rostul... Şi cât e de trist când, chiar dacă arăţi încă bine, ţi se descompune sufletul, inima... Să-l lăsăm pe Cristos să se apropie... şi să ne ridice din starea în care ne aflăm. Amintiţi-vă, Isus nu a ezitat să-i propună unui om cu părul alb, înaintat în vârstă, Nicodim, să se nască din nou! Poate trebuie să începem să trăim cu adevărat. Tânărul, ne spune evanghelia, s-a ridicat şi a început să vorbească. S-a ridicat!

A te ridica înseamnă, înainte de toate, a ieşi dintr-o stare ce te ţine blocat şi care nu te lasă să fii om în sensul real şi profund al cuvântului, nu te lasă să fii ceea ce Isus a făcut din noi, prin cuvântul său, prin acţiunile sale, dar mai ales prin cruce şi înviere, şi anume, fii ai lui Dumnezeu.

A te ridica înseamnă a porni la drum, un drum al convertirii şi al eliberării de păcat, de compromisuri care să te conducă la întâlnirea cu Dumnezeu şi cu semenii.

A te ridica înseamnă a avea sentimentul recunoştinţei - toţi, ne spune evanghelia, îl preamăreau pe Dumnezeu - a recunoaşte intervenţia lui Dumnezeu în propria viaţă şi a-i mulţumi sau, conştient de propria înstrăinare, a-i spune lui Dumnezeu, împreună cu sfântul Augustin: "Târziu te-am iubit frumuseţe, atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit. Căci tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea; acolo, în afara mea, te căutam pe tine şi, în urâţenia mea, mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Şi mă ţineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat şi ai sfâşiat surzenia mea, ai fulgerat, ai luminat şi ai izgonit orbirea mea".

Fie ca apropierea lui Isus, strigătul, lumina sa, să îndepărteze neputinţa noastră, să ne dea forţa de a ne ridica şi de a trăi cu adevărat!

9 iunie 2013

Pr. Anton Săboanu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
475 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 10-a de peste an:

Anul C
10 iunie 2007 - Pr. Iosif Antili
6 iunie 2010 - Pr. Eduard-Mihai Coşa
5 iunie 2016 - Pr. Eduard Soare

[ Index predici şi predicatori ]