Anul C
Duminica a 4-a a Paştelui

Fap 13,14.43-52; Ps 99; Ap 7,9.13a.14b-17; In 10,27-30

Cred că aţi remarcat cu toţii că în ultimii ani a crescut considerabil numărul societăţilor de asigurări: de la asigurări de sănătate, auto şi de locuinţă până la asigurarea picioarelor şi a danturii. În ciuda evoluţiei ştiinţifice şi tehnice, siguranţa omului a devenit tot mai fragilă. Recentele atentate de la Boston din SUA confirmă acest lucru. Există o mare sete de siguranţă. Când două persoane aleg să se căsătorească una dintre marele lor dorinţe este de a se asigura că vor avea mereu lângă ele pe cineva, iar acest cineva nu le va părăsi în momentele grele. Se pare că nimic nu zdrobeşte mai puternic entuziasmul şi pofta de viaţă a tinerilor decât nesiguranţa locului de muncă după absolvirea şcolii. Nimic nu îl doboară mai tare pe un bolnav decât nesiguranţa vindecării sale. Ne putem gândi la vieţile noastre. Dacă am avea siguranţa iubirii copiilor şi a părinţilor, dacă am avea siguranţa hranei şi a unei vieţi decente, dacă am avea siguranţa sănătăţii, a bunei înţelegeri şi a respectului în familie, am fi mai senini, mai plini de viaţă, mai bucuroşi. Am avea pacea.

Evanghelia pe care am ascultat-o în această duminică, numită şi a "bunului păstor", sugerează faptul că avem deja o poliţă de asigurare. Cineva s-a angajat să ne asigure viaţa în faţa tuturor celor care vor voi să ne-o distrugă şi să ne-o răpească. Şi, astfel, ne sugerează evanghelia, nesiguranţa şi teama n-ar trebui să ne mai zdrobească entuziasmul. Isus, păstorul cel bun, e cel mai mare asigurator al tuturor timpurilor. Cine crede în Cristos nu va rămâne dezamăgit niciodată. Poliţa aceasta de asigurare cuprinde şi câteva verbe ce vor sintetiza datoriile celor două părţi.

În ce context se proclamă Isus ca "păstorul cel bun"? Fragmentul ascultat este din capitolul al zecelea din Evanghelia după sfântul Ioan. Face parte dintr-un discurs rostit de Isus în timpul sărbătorii iudaice a dedicării Templului, "Hannuka". Evreii îi pun lui Isus o întrebare clară şi cer un răspuns precis şi public: "Dacă tu eşti Cristos, spune-ne deschis!" (10,24). Iudeii par să nu fi înţeles parabola păstorului (10,1-21), pe care Isus tocmai o spusese, iar acum îi cer o precizare mai clară a identităţii sale. În acest context se integrează fragmentul evanghelic de astăzi.

Expresia cu care începe evanghelia, "păstorul cel bun" este de o frumuseţe covârşitoare. În tot vechiul Orient, regii se prezentau ca păstorii poporului lor. Iahve, Dumnezeul lui Israel, luase, el însuşi, acest rol la eliberarea din Egipt: "El ducea ca pe oi poporul său", spune Psalmul 78 (v. 52). David, unul dintre primii conducători politici ai lui Israel, era un "păstor" din Betleem (1Sam 17,34-35). Regele ideal al timpurilor viitoare, Mesia, noul David, era prevestit ca un "păstor": "Eu voi ridica un păstor" (Ez 34,23). Auditorii lui Isus cunoşteau bine aceste referinţe biblice.

Surprinde probabil imaginea oilor. Luate individual, oile sunt printre cele mai încăpăţânate animale. Aţi întâlnit vreodată un dresor de oi? Sau aţi văzut vreodată numere de acrobaţie cu oi? Sau ştiţi pe cineva care să-şi înveţe oile să se rostogolească peste cap? Nu. De asemenea, oile sunt lipsite de apărare. Nu au colţi şi nici gheare. Pe lângă asta, oile sunt şi murdare. Se murdăresc şi aşa rămân. Cu toate acestea, între "păstorul cel bun" şi oiţe se stabileşte o legătură strânsă. Aici se vede marea iubire a păstorului. Are nevoie de multă răbdare, speranţă. Dacă suntem obiectivi, înţelegem că aşa se comportă Dumnezeu cu noi, ca un adevărat păstor, iar uneori, noi, lipsiţi de apărare şi murdari, mergem cu încăpăţânare pe un drum care duce la moarte.

Isus vorbeşte apoi despre raportul dintre păstor şi turmă folosind o listă de verbe ce descriu atitudinea păstorului şi a oilor.

Oile, spune Isus, ascultă vocea păstorului. Prin urmare, adevăratul păstor are glas, are ceva de spus turmei sale. Păstorul nu are voie să tacă. Tăcerea poate însemna moartea oilor. Păstorul care tace în faţa pericolului ce ameninţă turma nu este păstor. Chiar dacă deranjează şi devine incomod, adevăratul păstor îţi spune ce este cu adevărat bine, nu ceea ce tu ai vrea să auzi. Sunt, de asemenea, oi ce vor să-şi reducă păstorii la tăcere. Aşa se întâmpla pe vremea lui Isus, bunul păstor, aşa se întâmplă şi astăzi. În faţa celor care l-au respins, el nu şi-a schimbat învăţătura. La fel şi bunii păstori ai timpurilor noastre nu-şi schimbă învăţătura în funcţie de curentul de gândire al timpului şi nici chiar în faţa ameninţărilor. Atâţia păstori ai comunităţilor noastre, în frunte cu ep. Anton Durcovici, urmând exemplul lui Isus, păstorul cel bun, au îndemnat fără teamă turma lui Cristos spre locuri de siguranţă, de bucurie şi pace. Şi astăzi există, din păcate, oiţe care vor să înăbuşe vocea păstorului prin sunete tot mai stridente, sperând să-l reducă la tăcere. Adevăraţii păstori ştiu în cine cred, ştiu că au un Dumnezeu mare şi continuă să îndemne, să mângâie şi să se jertfească. Pentru toţi aceşti păstori din comunităţile noastre, pe care i-am întâlnit în viaţa noastră, să îi mulţumim astăzi Domnului, pentru fidelitatea lor, pentru consecvenţa în predicare în ciuda piedicilor, a indiferenţei şi uneori a "încăpăţânării" turmei.

În ceea ce le priveşte pe oiţe, a asculta înseamnă mai mult decât a auzi. A asculta exprimă confidenţa şi unirea oilor cu păstorul. Cuvântul păstorului trebuie să provoace o mişcare interioară, să aprindă o scânteie în inimă. Nu-i suficient să-i spui păstorului "Ai dreptate!" Ascultă cu adevărat numai cel care este dispus să traducă în fapte, în comportamente, cuvântul care i-a fost adresat. O oiţă care ascultă cu adevărat de păstorul ei se trezeşte şi lungeşte pasul, nu rămâne înlemnită în indiferenţă şi păcat.

Despre păstor, spune Isus, că el "cunoaşte oile". A cunoaşte - un alt verb din acest contract de asigurare. "Eu le cunosc". Nu este o cunoaştere intelectuală. În sens biblic, "a cunoaşte pe cineva" înseamnă înainte de toate a avea un raport personal cu el, a trăi într-o anumită comuniune cu el. În lectura a doua se vorbeşte despre "mielul care va fi păstorul lor", adică Domnul Cristos este şi păstor, dar şi miel în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, el este tot una cu turma lui, ţine acelaşi pas cu ea, înfruntă aceleaşi riscuri, trăieşte viaţa oilor, în toate aspectele ei. Nu este izolat de turmă, ci solidar cu ea, chiar şi în împrejurările cele mai grele. Papa Francisc se exprima recent: "Păstorul are mirosul oilor". Da, bunul păstor cunoaşte fiecare oaie în parte, îi cunoaşte slăbiciunile, dar mai ales îi cunoaşte frumuseţea şi valoarea, o preţuieşte pe fiecare.

În virtutea acestei cunoaşteri, oile urmează păstorul. A urma. Acest verb descrie acţiunea turmei. Nu e o ascultare oarbă. "A urma" exprimă o atitudine liberă, presupune un discernământ. A urma nu înseamnă a târâi picioarele cu plictiseală şi fără entuziasm, ci a merge cu bucurie. Atunci când Isus, păstorul cel bun, vorbeşte despre necesitatea de a-l urma, indică hotărât un gest pe care ucenicul trebuie să-l împlinească: "Să ia crucea..." Nu putem urma păstorul abandonând crucea. Dumnezeu ne-a promis un Mântuitor fără păcat, dar nu fără cruce.

Eu le dau viaţa. Bunul păstor îşi dă viaţa, după ce mai întâi a trăit pentru oile sale. A dăruit timpul şi răbdarea dedicându-se pentru alţii. Cunoaştem atâţia păstori dăruiţi cu totul grijii faţă de turmă şi, cu toate acestea, mulţi dintre ei sunt neînţeleşi; sunt atâtea oiţe care nu preţuiesc jertfa păstorului. De aceea, vă invit pe dumneavoastră, care ascultaţi această sfântă Liturghie de pe patul suferinţei, să oferiţi durerea dumneavoastră pentru păstorii descurajaţi, dezamăgiţi, ca ei să regăsească entuziasmul de la începutul Preoţiei lor. De asemenea, oferiţi suferinţa pentru toţi aceia care îi dispreţuiesc pe păstori, care jignesc şi calcă în picioare munca lor, ca Domnul să le îndrepte gândurile şi să înmoaie inimile împietrite.

Răsună apoi pentru noi toţi asigurarea finală a bunului păstor: "Oile nu se vor pierde şi nimeni nu le va răpi din mâna mea". În Biblie, mâna indică forţa lui Dumnezeu care protejează. Verbul "a răpi" sugerează ideea că această comunitate a apostolilor nu va fi scutită de atacurile Celui Rău şi de încercări. Dar expresia "niciuna nu va fi răpită" vrea să indice că prezenţa lui Cristos dă comunităţii siguranţa. Ce mângâiere! Vor veni lupi fioroşi, duşmani puternici, dar noi avem un mare păstor şi nu ne este teamă. Va veni boala, suferinţa, vor fi vise spulberate, vor fi persoane care vor încerca să ne reducă la tăcere, să ne blocheze entuziasmul, dar dacă Isus e păstorul nostru nimeni nu are putere asupra noastră. Isus, păstorul nostru, este cea mai bună asigurare.

Duminica de astăzi, a Bunului Păstor, mai este numită "Duminica Vocaţiilor". Există o legătură strânsă între păstor şi turmă. Păstorii nu cad din cer ca o cometă. Ei se nasc şi cresc în familii. Poate că şi din familia noastră Dumnezeu vrea un păstor. Un păstor e o binecuvântare pentru familia sa.

Unii probabil vă întrebaţi: Eu ce aş putea să fac pentru vocaţii? La o reculegere pentru preoţi, în urmă cu câţiva ani, a venit şi un preot bătrân, pe care toţi îl admiram. Fusese un păstor minunat şi un mare savant. Ne-am apropiat de el pentru a discuta despre cum să trăim Preoţia. La un moment dat a privit în jur şi a spus simplu: "Eu sunt astăzi preot, datorită văduvei Elisabeta". "Cine este ea? Un mare erudit, un cetăţean renumit, un profesor impresionant?", am întrebat noi. "Nu, spuse preotul. Ea era o femeie bătrână, scundă, care întotdeauna stătea lângă noi duminica, atunci când mergeam cu familia la biserică. În timpul Liturghiei, fiind aşezat lângă părinţi, când predica începea să mă plictisească şi mă agitam, doamna îmi zâmbea, băga mâna liniştită în poşeta ei şi scotea cea mai bună bucată de ciocolată din lume. Şi apoi mi-o dădea. Mereu avea aşa ceva şi mereu făcea acest gest. Şi în fiecare duminică, pentru mine era cea mai tangibilă, vizibilă, sacramentală expresie a unei iubiri dezinteresate pe care am experimentat-o vreodată. Sunt preot astăzi, după cum vedeţi, datorită acestei văduve. S-a amestecat, astfel, în scena vieţii mele. Nimeni nu a observat aceasta. Două persoane da: micul băiat de atunci, care a devenit un preot minunat, şi Isus. El observă. El a observat ciocolata văduvei.

Ce frumos ar fi ca după 30, 40 sau 50 de ani, tinerii de astăzi, copiii de astăzi, să poată spune despre noi: Datorez vocaţia mea de Preot domnului cutare, doamnei cutare, vecinului cutare, prietenului sau prietenei cutare, datorez vocaţia mea învăţătorului, profesorului meu care ştia să zâmbească întotdeauna, care mă încuraja mereu, care a avut încredere în ceea ce pot face eu, care a făcut atâtea gesturi dezinteresate de iubire. Poate că Dumnezeu v-a oferit chiar vouă o asemenea vocaţie şi vă lipseşte doar curajul de a răspunde!

Să ne iubim păstorii şi să ne rugăm pentru noi vocaţii. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin.

21 aprilie 2013

Pr. Petru-Sebastian Tamaş

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
404 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 4-a a Pastelui:

Anul C
29 aprilie 2007 - Pr. Mihai Afrenţoaie
25 aprilie 2010 - Pr. Viorel Ababei
17 aprilie 2016 - Pr. Cornel Cadar

[ Index predici şi predicatori ]