Anul C
Duminica a 2-a din Postul Mare

Gen 15,5-12.17-18; Ps 26; Fil 3,17-21;4,1; Lc 9,28-36

Iubiţi credincioşi,

Duminica trecută l-am văzut pe Isus în pustiu, astăzi ne invită să urcăm pe munte. Schimbarea la faţă este o prefigurare a învierii.

Suntem în Postul Mare, ne pregătim pentru sărbătoarea Învierii Domnului. Duminică de duminică lecturile ne arată cum s-o facem mai bine. Duminica trecută evanghelia ne sugera că trebuie să începem lupta cu ispitele sau s-o continuăm. Duminica aceasta ni se spune că trebuie să trecem printr-o schimbare.

Un turist a urcat pe o potecă de munte. Admirând frumuseţile naturii, aproape de vârf a dat de chilia unui călugăr. A intrat cu sfială şi a descoperit sărăcia acelui loc. Cel mai mult l-a mirat că un om poate sta acolo de atâţia ani, departe de lume, de civilizaţie. L-a întrebat pe călugăr: "De ce trebuie să trăiţi într-o asemenea sărăcie? Ce vă aduce fericire?" Călugărul l-a luat, l-a dus într-un colţ şi i-a arătat o mică fereastră prin care se vedea un petic de cer. "Vezi cât de frumos se vede cerul de aici? Zi de zi privesc prin această mică fereastră şi gândul mi se duce la fericirea cu care mă va copleşi Dumnezeu într-o zi. Cerul îmi aminteşte de el. Şi nu-mi pare rău că l-am urmat".

Trei apostoli sunt luaţi de Isus pe munte. Sunt Petru, Iacob şi Ioan, aceiaşi care-l vor însoţi în Ghetsemani şi aceiaşi care l-au însoţit la câteva dintre minunile sale. Acolo, pe munte, se deschide o mică fereastră şi ei văd dintr-o dată dumnezeirea lui Cristos, slava cu care este îmbrăcat. Faţa lui strălucea ca soarele. Hainele lui au devenit albe ca zăpada. Ei l-au urmat pe Cristos. L-au auzit vorbind şi învăţând mulţimile. L-au văzut făcând atâtea minuni. Dar acum, pentru un moment, sunt impresionaţi de slava pe care o descoperă pe chipul lui. Se trezesc. Îi văd pe Moise şi pe Ilie, reprezentanţii Vechiului Testament: Legea şi Profeţii. Aud glasul Tatălui din ceruri: "Acesta este Fiul meu preaiubit; de el să ascultaţi" (este a doua confirmare a cerului, după botez, că Isus este Dumnezeu). Sunt copleşiţi de toată fericirea care era posibilă, încât Petru exclamă: "Doamne, ce bine ne este nouă aici!"

Ce s-a întâmplat acolo sus pe munte? Împărăţia lui Dumnezeu s-a coborât câteva clipe pe pământ. Isus este văzut în slavă. Ceva din dumnezeire este arătată pe muntele sfânt.

Evenimentul acesta atât de mult i-a marcat pe apostoli încât mult timp apostolul Petru avea să spună într-o scrisoare: "Atenţie, oameni buni, ceea ce vă scriu eu nu sunt basme, nu sunt născociri de-ale noastre, pentru că noi înşine am fost martori pe muntele sfânt când şi-a descoperit slava sa". Petru ţine minte după ani de zile acest eveniment.

Pentru apostoli aveau să urmeze momente grele, aveau să-l vadă pe Mântuitorul lor batjocorit, scuipat, răstignit pe cruce. Tocmai clipele acelea petrecute pe munte erau menite să-i întărească, să le dea curaj, să-i pregătească pentru momentul crucii. Evanghelia ne spune că atunci când s-au arătat Moise şi Ilie ei au început să discute între ei. Despre ce discutau? Tocmai despre moartea lui Isus.

Isus se schimbă la faţă pentru a-i pregăti pe ucenici

Chipul lui Isus. Îl contemplăm câteva momente împreună cu Noël Quesson.

Pe chipul lui străluceşte gloria Tatălui. Într-adevăr, Tatăl spune: "Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi aflu toată bucuria!"

Pe chipul lui Isus străluceşte gloria divinităţii. Este Fiul lui Dumnezeu, înfăptuieşte lucrările Tatălui: vindecă bolile, învinge diavolul, potoleşte furtuna, învie morţii. Răspândeşte vestea cea bună.

Pe chipul lui Isus străluceşte lumina sfinţeniei. Nimeni nu are un suflet mai nobil decât al lui. Nimeni nu este mai bogat în virtuţi decât el: amintim atenţia lui deosebită faţă de suferinţa umană, iubirea sa faţă de cei păcătoşi, capacitatea lui de a pătrunde inimile...

Pe chipul lui Isus străluceşte lumina iubirii celei mai mari. Din iubire faţă de om chipul lui este suferind, dar străluceşte datorită asemănării cu Dumnezeu iubire. Ne iubeşte mai mult decât orice: ne iubeşte până la a-şi da viaţa pentru noi.

Suntem în Postul Mare. Pentru a ne încuraja să îl urmăm pe Isus ispitit şi suferind, Biserica ne invită să privim spre Isus glorios, transfigurat. O zi obişnuită, monotonă, a devenit pentru cei trei ucenici o zi deosebită.

Un scriitor notează, amintindu-şi de copilărie: "Era în al Doilea Război Mondial. A sunat alarma. Tata m-a luat şi am fugit în adăpost. Erau acolo mulţi oameni. Bombele se auzeau căzând în jurul nostru. Îmi era teamă. M-am lipit de tata. "Tată, îmi este frică". El m-a strâns cu putere lângă el. Exploziile continuau să se audă. Teama creştea. Vedeam că şi celor din jurul meu le era teamă. "Tată, i-am spus în cele din urmă. Întoarce-te cu faţa spre mine şi nu-mi va mai fi teamă. Dacă îţi văd faţa va fi bine".

Ucenicii văd faţa Mântuitorului şi sunt cuprinşi de fericire. Nu le mai este teamă. Dacă Dumnezeu îşi întoarce faţa spre noi, dacă noi ne îndreptăm privirea spre chipul Mântuitorului, altfel vom călători pe acest pământ. Experienţa întâlnirii cu el, a apropierii de el, ne ajută să trecem prin necazurile acestei lumi. Preocuparea noastră ar trebui să fie aceasta: să ne asigurăm că ochii noştri sunt îndreptaţi spre Mântuitorul. Privim împreună cu apostolii faţa lui Cristos pentru a găsi curaj să mergem mai departe.

Schimbarea la faţă ne îndreaptă privirile spre cerul lui Dumnezeu. Împreună cu ucenicii suntem chemaţi să contemplăm chipul lui Cristos şi să trezim în inimile noastre dorul după cer. Apăsaţi de preocupările de zi cu zi, de grija zilei de mâine, de zbaterea şi frământarea de a avea pâinea de toate zilele, de multe ori uităm de cer. Dacă ne gândim bine, constatăm că avem fixată mai mult privirea spre pământ decât spre cer. Suntem chemaţi să ne ridicăm privirea spre cer, să ne gândim la slava cu care vom fi copleşiţi într-o zi. Apostolul Paul ne spune într-una dintre scrisorile sale: "Ceea ce ochiul nu a văzut, ceea ce urechea n-a auzit, ceea ce la inima omului nu s-a suit, aceea a pregătit Dumnezeu pentru cei care-l iubesc pe el". Cât loc ocupă cerul în inima noastră? Poate că pentru mulţi dintre noi este timpul mai mult ca oricând să trezim din nou dorinţa după cer. Să se împlinească în viaţa noastră ceea ce uneori cântăm: "Cerul e dorul meu". Dorul după cer, dorul după slava care ne este descoperită pe chipul lui Cristos.

Un misionar care a lucrat ani de zile pentru răspândirea evangheliei s-a întors acasă bolnav. A venit să-şi caute de sănătate. Un fost coleg de şcoală a auzit şi l-a invitat într-o zi la el. I-a arătat casa, tot ce adunase şi i-a spus: "Vezi, toate acestea sunt ale mele. Am muncit mult să le adun". I-a arătat apoi fabrica, i-a povestit despre oamenii care lucrează acolo şi despre realizările lui şi din nou i-a spus: "Toate sunt ale mele". I-a îndreptat privirea spre terenurile pe care le cumpărase: "Toate sunt ale mele", a subliniat el. Misionarul a simţit nevoia să-i spună ceva important. "Mi-ai arătat multe lucruri astăzi, i-a zis el. Este o viaţă de om în tot ceea ce ai realizat: mult efort şi multă muncă. Toate sunt ale tale. Nu ştiu însă, pentru că nu mi-ai spus, dacă în aceşti ani ai găsit timp să faci ca şi cerul să fie al tău".

A trezi dorinţa după cer înseamnă a ne întări paşii în faptele care duc spre împărăţia cerurilor. Evanghelia ne sugerează câteva lucruri pe care trebuie să le schimbăm pentru a ne asigura că cerul este al nostru.

Cei trei ucenici au urcat pe munte. S-au desprins de preocupările de zi cu zi. Au urcat. Acolo şi numai acolo puteau ucenicii să întâlnească cerul, frumuseţile lui Dumnezeu. Dacă vrem ca şi cerul să fie al nostru, trebuie să căutăm mai des momentele de linişte, tăcerea bisericii, Liturghia. Să ne desprindem de preocupări şi să-l întâlnim pe el.

Pasajul din evanghelie ne spune că Isus i-a luat pe ucenici pe munte pentru a se ruga. Pe când se ruga i s-a schimbat înfăţişarea feţei. Isus s-a dus pe munte şi s-a rugat. Ca urmare a rugăciunii i s-a schimbat înfăţişarea. A mai fost un om care a stat în prezenţa lui Dumnezeu pe munte. Când a coborât, înfăţişarea feţei îi era schimbată: Moise. Dacă ne vom pleca mai des pe genunchi în casele noastre, dacă vom căuta să ne rugăm mai mult cu familia, împreună: soţ, soţie şi copii; împreună, în rugăciune seara, dimineaţa, înainte de masă, după masă, cerul va fi în inima noastră. Atunci când te rogi, te schimbi, nu mai eşti acelaşi. Un om care se întâlneşte cu Dumnezeu în rugăciune nu mai este la fel.

Glasul Tatălui s-a auzit: "Acesta este Fiul meu preaiubit, de el să ascultaţi". Dacă vrem ca şi cerul să fie al nostru, trebuie să-l ascultăm pe Mântuitorul. Ascultarea de el, urmarea lui înseamnă păzirea poruncilor.

Duminica trecută ni se spunea că zi de zi trebuie să fim găsiţi în luptă cu păcatul, în luptă cu ispitele, cu tot ce e rău în jurul nostru. Astăzi, când împreună cu ucenicii privim cu ochii faţa Mântuitorului şi o descoperim strălucitoare, suntem chemaţi să ne îndreptăm mai mult spre cer, să aprindem dorinţa în noi de a lua mai hotărât pasul spre cerul lui Dumnezeu. Pe muntele cel sfânt astăzi Isus ne spune ceea ce întâlnim uneori pe crucile din cimitire: "Ceea ce eşti tu, am fost, ceea ce sunt eu, vei fi, vei putea fi".

Iubiţi credincioşi,

Schimbarea la faţă dă putere şi curaj ucenicilor pentru a-l urma pe Fiul Omului în drumul său de suferinţă şi asigură că acest drum de suferinţă şi de moarte se va încheia odată şi va urma gloria împărăţiei lui Dumnezeu. Drumul de la Tabor la Calvar este un moment de încercare. Împreună cu apostolii ne ridicăm privirea spre cer, spre chipul Mântuitorului, spre fereastra care se deschide în faţa noastră.

Un copil a întrebat într-o zi: "Tăticule, cine este un creştin". Tatăl era bucuros. Pentru prima dată s-a felicitat că a învăţat la timp catehismul: la pregătirea pentru Căsătorie şi la Mir. I-a răspuns copilului fără să clipească: "Un creştin adevărat este acela care, fiind botezat, crede şi mărturiseşte învăţătura creştină". Însă, după privirile băiatului, şi-a dat seama că n-a fost destul de explicit. Era prea mic să desluşească definiţii ca acestea. Atunci a încercat să explice prin cuvintele sale. "Un creştin este acela care se roagă, care este bun cu ceilalţi, care face fapte bune, care vorbeşte frumos şi care ascultă". A subliniat "care ascultă", special pentru copilul lui. Băiatul a continuat, încurcându-l pe tatăl şi mai mult: "Dar, tăticule, unde sunt creştinii? Am văzut eu vreunul?"

Haideţi, în acest timp al Postului Mare, să dăm şansa celor din jurul nostru să vadă un creştin. Îl vor vedea dacă ne vom lăsa transformaţi de harul lui Dumnezeu. Dacă vom pune în practică ceea ce ne sugerează lecturile de astăzi: a trezi dorul după cer, prin căutarea acelor locuri care ne ajută să-l întâlnim pe el, prin rugăciune şi prin ascultarea de el, păzind poruncile. Amin.

24 februarie 2013

Pr. Cornel Cadar

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
410 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 2-a din Postul Mare:

Anul C
4 martie 2007 - Pr. Marius Taloş, SJ
28 februarie 2010 - Pr. Mihai Pătraşcu
21 februarie 2016 - Pr. Iosif Dorcu
17 martie 2019 - Pr. Egidiu Condac

[ Index predici şi predicatori ]