Anul C
Duminica a 2-a din Advent

Bar 5,1-9; Ps 125; Fil 1,4-6.8-11; Lc 3,1-6

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Există astăzi o modă a show-urilor din televiziune prin care ni se captează atenţia şi rămânem nemişcaţi în faţa televizoarelor ore întregi. Prin emisiuni de genul "Românii au talent", "Dansez pentru tine", "X factor" etc. organizatorii vor să scoată din anonimat oamenii talentaţi. Şi este un lucru bun că apar valori care ies în evidenţă, că oamenii care au un talent sunt ajutaţi să-l valorifice. Dar mă întreb dacă noi, românii, popor creştin, am putea organiza vreodată o emisiune care să se numească, de exemplu, "Românii au credinţă" sau "Trăiesc evanghelia pentru tine". S-ar găsi oameni care să participe? Am descoperi oare creştini buni care până atunci trăiau în anonimat? Sunt oare în noi talanţi înnăscuţi şi plini de credinţă care stau îngropaţi sub tăcere?

Am început cu amintirea acestor emisiuni pentru că prin ceea ce fac ele se aseamănă enorm de mult cu ceea ce Dumnezeu a făcut şi continuă să facă: scoate din anonimat. Dumnezeu din nimic a creat o lume. Din oameni simpli a ridicat mari profeţi. Din păcătoşi a făcut sfinţi. Dintr-o comunitate mică de 12 ucenici a făcut un popor numeros răspândit pe tot pământul.

O astfel de ieşire din anonimat se întâmplă şi în evanghelia pe care tocmai am ascultat-o (Lc 3,1-6). Cuvântul lui Dumnezeu s-a îndreptat către Ioan Botezătorul şi el a început să predice botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Un om care înainte de chemarea Domnului trăia în anonimat, în linişte, devine acum o voce, glasul celui care strigă în pustiu, devine profetul care pregăteşte calea Domnului.

La mii de ani distanţă, astăzi, acelaşi cuvânt al lui Dumnezeu ni se adresează nouă şi vrea să ne scoată din anonimat. Ce se întâmplă în viaţa noastră atunci când suntem întâlniţi de cuvântul lui Dumnezeu? Simţim că el devine în inima noastră un foc mistuitor care vrea să ne scoată din tăcere? Sau păstrăm numai pentru noi - şi eventual numai pentru clipele petrecute în Biserică şi în rugăciune - ceea ce ascultăm? Am auzit în cea de-a doua lectură că apostolul Paul se roagă pentru noi, se roagă ca iubirea noastră să crească tot mai mult în cunoaştere şi în orice pricepere, ca să putem alege doar cele ce ne sunt de folos, pentru a fi curaţi şi fără poticnire în ziua lui Cristos, plini de roadele dreptăţii. Ziua lui Cristos este aproape însă noi suntem curaţi? Suntem noi siguri de credinţa noastră? Şi, mai ales, suntem noi plini de roadele dreptăţii? Toate acestea le avem şi le facem doar dacă privim spre Cristos care vine. Noi nu suntem creştinii unui Cristos care a fost, ai unei vieţi care s-a întâmplat demult, ci suntem creştinii lui Cristos care trebuie să vină. Suntem în aşteptare, dar trebuie să fie o aşteptare activă: să strigăm, să pregătim calea, să facem în aşa fel încât toată făptura să vadă mântuirea lui Dumnezeu.

Este necesar să ieşim din pasivitate, din anonimat, din tăcere. Trebuie să lăsăm să se vadă că suntem creştini. Într-o lume în care răul are o voce din ce în ce mai puternică, într-o lume în care suntem înconjuraţi de glasul păcatului care prinde tot mai mult curaj, trebuie să facem să răsune şi vocea credinţei noastre, vocea evangheliei. Fericitul Ioan Paul al II-lea repeta aceste cuvinte: "Credinţa se păstrează cel mai bine dăruind-o... Credinţa se consolidează împărtăşind-o cu cei din jurul nostru". Oare noi răspândim în jurul nostru credinţă? Oare, deşi suntem creştini, nu am tăcut prea mult? Nu ne-am ascuns prea mult făcând semnul crucii pe furiş, rugându-ne în şoaptă, citind doar în ascuns cărţile sfinte? Astăzi este necesar ca toate acestea să iasă la lumină. Lumea trebuie să vadă că Isus Cristos are şi astăzi martori şi mărturisitori.

Este adevărat: nu e uşor să fii creştin astăzi. Nu sunt timpuri uşoare pentru credinţă, pentru că trebuie să credem tot ceea ce Cristos a revelat şi tot ceea ce Biserica învaţă prin magisteriul său. Totul. Nu e uşor să ai o conduită morală, pentru că trebuie să observi toate poruncile divine şi, mai ales, să practici caritatea, iubirea, şi din când în când chiar cu un angajament eroic. Nu e uşor să dai mărturie în faţa unei societăţi îmbibată puternic şi preocupată doar de ceea ce este monden şi pământesc. Este greu să vorbeşti despre cer unor oameni care privesc doar spre pământ şi care nu-şi îndreaptă niciodată, dar absolut niciodată, inimile spre înălţime. Însă nu dificultatea timpurilor sau a credinţei este cea mai mare tristeţe, ci lipsa de implicare. Cel mai trist lucru pentru Biserică este că unii nici măcar nu încearcă, nu se implică. Oare ce s-ar fi ales de emisiunile amintite mai sus dacă nimeni nu ar fi îndrăznit, dacă nimeni nu ar fi concurat? Nu au câştigat toţi, dar toţi au învăţat ceva din acele participări. Nu vom reuşi toţi să fim cei mai buni evenghelizatori, dar toţi, absolut toţi trebuie să demonstrăm lumii că noi, creştinii, avem talent în a-l face pe Cristos cunoscut. Românii trebuie să aibă talent în a predica lumii evanghelia, în a-şi trăi credinţa. Repet cuvintele fericitului Sfânt Părinte Ioan Paul al II-lea: "Credinţa se păstrează cel mai bine dăruind-o... Credinţa se consolidează împărtăşind-o cu cei din jurul nostru".

Talentul de a vesti credinţa îl au cei care ştiu să se bucure de acest timp al Adventului şi de Anul Credinţei. Bucuria de a fi creştin este prima şi cea mai importantă mărturie. Nu cred că un creştin trist poate fi o mărturie credibilă. Cum să fii trist când ştii că eşti în prietenie cu un Dumnezeu atât de mare, atât de puternic? Cum să fii trist atunci când aştepţi să vină cel care te iubeşte nespus de mult, cel pentru care nimic, dar absolut nimic, nu este imposibil? Alături de bucurie, care trebuie să se vadă pe chipul şi în faptele noastre, stă altruismul. Creştinismul şi egoismul nu merg împreună. Cine crede îl slujeşte pe celălalt, se pune la dispoziţia celuilalt după exemplul lui Cristos, după exemplul bunului samaritean. Cine crede nu poate rămâne indiferent la suferinţa celuilalt. La ce foloseşte cuiva să aibă o credinţă care ar muta şi munţii din loc dacă în jurul său sunt oameni care stau singuri în suferinţă şi el nu-i slujeşte? Credinţa nu e pentru a muta munţii şi a dezrădăcina copacii, ci este pentru a alina suferinţa şi a dezrădăcina răul.

Talentul de a vesti credinţa trebuie, apoi, să-l aibă familia creştină. Transmiterea credinţei este o sarcină legată în mod strâns de vocaţia căsătoriei creştine. Familia creştină este chemată să genereze credinţa în membrii săi şi să facă în aşa fel încât aceasta să se transmită din generaţie în generaţie. În familiile noastre, credinţa şi rugăciunea nu trebuie să rămână doar obligaţiile bunicilor, ci şi ale copiilor şi nepoţilor. Părinţii sunt primii şi principalii educatori ai copiilor la viaţa de credinţă. Nu atât cuvintele, cât mai ales exemplul lor este cel care contează pentru aprofundarea credinţei. Şi să nu uităm, aşa cum ne arată evanghelia zilei: adevărata aşteptare a lui Cristos, adică adevărata viaţă de credinţă, începe cu purificarea, cu primirea acelui botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor. Nu e suficient ca părinţii să spună: "Mergi la biserică! Du-te şi te spovedeşte! Împărtăşeşte-te!" Ci trebuie să fie ei cei dintâi care o fac. Cine trăieşte în păcat, cine nu se lasă purificat prin sacramente, nu dă mărturie despre Cristos. Sau altfel spus: nu are talentul de a vesti credinţa. Este neconvingător.

Şi nu în ultimul rând, există o categorie de oameni foarte talentaţi, plini de înţelepciune şi de pricepere în a vesti credinţa. Şi anume: bolnavii. I-am lăsat pe cei în suferinţă pentru final, căci mărturia lor, modul lor de a evangheliza este esenţial pentru timpul nostru. Dragi bolnavi, iubiţi credincioşi care vă trăiţi viaţa în templul durerii, Biserica are astăzi nevoie de mărturia voastră. Dumneavoastră, cei în suferinţă, sunteţi prin excelenţă evanghelizatorii timpului nostru. Şi aceasta pentru că astăzi sunt din ce în ce mai puţini oameni care vin la Biserică sau care citesc evanghelia sau care frecventează sacramentele, modalităţi prin care l-ar putea întâlni pe Cristos. Însă toţi oamenii, absolut toţi, se întâlnesc cu durerea, întâlnesc cel puţin un bolnav în viaţa lor. Iar prin acel bolnav se poate realiza întâlnirea lor cu Cristos. Fiţi pentru cei din jurul dumneavoastră mărturisitori de credinţă. Lăsaţi să se vadă, în pofida durerilor şi a singurătăţii, că nu v-aţi pierdut iubirea faţă de Dumnezeu şi speranţa în cel care poate totul. Noi, cei care vă stăm alături în suferinţele dumneavoastră, vă repetăm cuvintele părinţilor conciliari de la Conciliul Vatican II: "Nu stă în puterea noastră să vă oferim sănătatea trupului şi nici nu reuşim să diminuăm durerile voastre fizice... Însă avem ceva mai preţios şi mai profund să vă oferim: pe Cristos. El nu a eliminat suferinţa; nici nu a voit să-i dezvăluie misterul în întregime, ci a luat-o asupra sa şi acest lucru ne este suficient pentru a înţelege valoarea suferinţei, valoarea celui bolnav". Suferinţa este cea care face din cei care acum simt cel mai bine povara crucii, din cei care acum plâng, din cei săraci şi abandonaţi, preferaţii împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţia speranţei, a fericirii şi a vieţii. Răspândiţi acest adevăr, dragi bolnavi. Participaţi la cunoaşterea evangheliei. Dumnezeu v-a înzestrat cu un talent, cu un talant enorm: îl purtaţi pe Cristos cel suferind în inimile dumneavoastră şi de acolo trebuie să faceţi ca el să ajungă şi în alte inimi.

Noi toţi trebuie să ne dovedim plini de talent în a vesti credinţa. Să nu rămânem indiferenţi la chemarea Bisericii în acest An al Credinţei, în acest timp al Adventului. Să ieşim din anonimat. Să ne apărăm crezul, principiile, valorile, după exemplul lui Cristos, dispuşi să dăm mărturie despre adevăr cu preţul oricărei jertfe. Să trecem de la teorie la practică, de la o credinţă trăită în ascuns, la una arătată, manifestată. Să reînvăţăm drumul spre biserică, spre sacramente, spre rugăciunea în comun. Şi mai ales să ne însuşim un principiu esenţial: credinţa fără fapte este moartă. Faptele trebuie să fie dovada credinţei noastre. Să se vadă că suntem creştini şi după ce ieşim din biserică, şi după ce închidem cartea de rugăciuni sau după ce punem rozariul în buzunar. Lumea are nevoie de martori autentici, de oameni plini de talent care nu lipsesc din timpurile noastre sau din ţara noastră. Trebuie doar să-i scoatem la lumină, să-i descoperim.

Unii spun: Eu cred în ideea cuiva doar dacă e dispus să moară pentru ea. Iată, în încheiere, exemplul unui om care a murit nu pentru o idee sau ideologie, ci pentru credinţă.

Mâine, 10 decembrie, se împlinesc 61 de ani de la moartea episcopului nostru martir Anton Durcovici, pentru care ne rugăm să fie ridicat cât mai curând la cinstea altarelor. Cu puţin înainte de a fi arestat, într-o predică pe care Preasfinţitul Anton a ţinut-o la Câmpulung-Muscel, spunea aceste cuvinte pe care vă invit să le întipărim în inima noastră dacă vrem să fim martori autentici ai lui Cristos, dacă vrem să evanghelizăm. Spunea Preasfinţitul Anton Durcovici: "Cei care cred în prezenţa personală a lui Isus Cristos în sfânta Euharistie sunt de neînţeles şi de neiertat, dacă nu-şi potrivesc viaţa cu credinţa lor; mai mult, ei dau sminteală celor străini de credinţă, care ne judecă nu atât după vorbele, cât mai ales după faptele noastre".

Să ne potrivim viaţa după credinţa pe care o avem în Cristos. Sunt cuvintele unui om care prin viaţa sa a ieşit din anonimat şi a dat mărturia supremă de credinţă: moartea ca martir al credinţei în închisorile comuniste de la Sighetu Marmaţiei.

Şi nu e singurul exemplu. Cel mai elocvent e Cristos: tot ce a spus a pecetluit cu sângele său. E Ioan Botezătorul. Sunt apostolii, sfinţii. Nu exemplele ne lipsesc, ci credinţa, curajul de a face şi noi la fel: ceea ce credem, să şi practicăm. Ceea ce simţim în inima noastră, să spunem, să predicăm. Să devenim o evanghelie trăită acasă sau la şcoală, la piaţă sau pe reţelele de socializare, la serviciu sau în patul suferinţelor. Să scoatem, iubiţi credincioşi, credinţa noastră din anonimat. Să o mărturisim. Să o facem publică. Să o lăsăm să strălucească. Trebuie ca toată făptura să vadă mântuirea lui Dumnezeu. Amin.

9 decembrie 2012

Pr. Laurenţiu Dăncuţă

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
384 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 2-a din Advent:

Anul C
10 decembrie 2006 - Pr. Cristinel Farcaş
6 decembrie 2009 - Pr. Mihai Pătraşcu
6 decembrie 2015 - Pr. Cornel Cadar
9 decembrie 2018 - Pr. Eduard Soare

[ Index predici şi predicatori ]