Anul C
Trupul şi Sângele Domnului

Gen 14,18-20; Ps 109; 1Cor 11,23-26; Lc 9,11b-17

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

În centrul solemnităţii Trupului şi Sângelui Domnului nostru Isus Cristos pe care Biserica Catolică o celebrează astăzi, se află marele mister al comuniunii dintre Dumnezeu şi om, marele mister al iubirii dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu a dăruit omenirii trupul lui Cristos, persoana şi existenţa lui întreaga, iar Cristos s-a dăruit el însuşi omenirii cu trupul şi sângele său, cu toată viaţa sa.

Sărbătoare de astăzi, solemnitatea tainei euharistice ca mister al legământului dintre Dumnezeu şi omenire, ne aminteşte de acest adevăr, de acest dublu doar al lui Dumnezeu şi a lui Cristos. Este o taină mare. Noi spunem: misterul credinţei. Acum suntem invitaţi, prin această sărbătoare, să medităm acest mister, să încercăm să-l trăim şi să-l vestim până când Domnul va veni. Iată câteva sugestii: mai întâi să rămânem împreună cu Isus, dacă e posibil cât mai des prin sfânta Împărtăşanie. Potrivit evangheliei de astăzi, Isus a avut cel puţin două motive pentru care ar fi trebuit să-i îndepărteze pe oamenii ce s-au adunat în jurul său. Mai întâi pentru că Irod, care îl ucise deja pe verişorul său, adică pe sfântul Ioan Botezătorul, căuta să-l prindă. Deci Isus ar fi trebuit să stea ascuns, retras, să nu fie văzut chiar de toată lumea. Apoi, pentru că apostolii aveau nevoie de puţină odihnă, de o pauză, deoarece tocmai s-au întors dintr-o misiune de evanghelizare. Totuşi, Isus nu a lăsat mulţimea să plece. S-a uita la acei oameni, s-a uitat la ei cu milă, cu iubire, şi a văzut că erau ca nişte oi fără păstor. De aceea i-a adunat pe toţi în jurul lui.

Imaginaţi-vă cum arăta Isus înconjurat de o mulţime mare, dintre care numai bărbaţii erau peste 5.000. Ei erau atraşi de magnetismul cuvintelor sale şi de căldura personalităţii sale. Primul lucru pe care l-a făcut Isus a fost să-i înveţe despre împărăţia cerurilor. Apoi, i-a vindecat pe cei bolnavi. Când a terminat era deja târziu, după-amiază, şi fiecare din cei prezenţi simţeau foamea. Apostolii i-au spus să-i lase pe oameni să plece la casele lor ca să mănânce, dar el nu a voit să audă de aceasta. A făcut o mare minune şi le-a dat să mănânce pe săturate tuturor. Cât de fericiţi au fost acei oameni în timp ce se întorceau acasă. Minunea înmulţirii pâinilor când Domnul a rostit binecuvântarea, a frânt pâinea şi a împărţit-o prin ucenicii săi pentru a sătura mulţimile. Această minune prefigurează abundenţă unicei pâini pe care el ne-a lăsat-o în sfânta Euharistie.

În prima zi a săptămânii, ziua învierii lui Isus, creştinii din primele veacuri se adunau pentru frângerea pâinii. De atunci şi până astăzi celebrarea Euharistiei a fost continuată, iar acum o întâlnim peste tot în Biserică, păstrând aceeaşi structura fundamentală. Euharistia este, şi rămâne, centrul vieţii Bisericii. Suntem poporul cel nou al lui Dumnezeu. Isus este în mijlocul nostru. Aici, în biserică, ascultăm glasul lui când se citeşte Scriptura. Cuvintele sale nu sunt însă, cuvinte moarte. Sunt cuvinte vii, care ne mângâie, ne însufleţesc şi ne provoacă. Apoi aici, în biserică, Isus vindeca rănile păcatului şi ale dezbinării, el ne iartă păcatele şi ne vindeca de rănile provocate de acestea. De asemenea, ne vindecă de izolare. Suntem toţi vindecaţi de egoismul şi indiferenţa noastră faţă de alţii. Euharistia este un medicament care ne transforme pe noi, toţi cei izolaţi, într-o comuniune, într-o comunitate de iubire.

În sfârşit, aici, în biserică, suntem hrăniţi cu hrana Euharistiei. "Dacă nu mâncaţi trupul meu şi nu beţi sângele meu nu veţi avea viaţă în voi" spune Domnul în Evanghelia după sfântul Ioan. La sfârşitul Liturghiei se spune: "Mergeţi în pace", dar nu se spune că suntem lăsaţi să plecăm în pace, ci suntem trimişi ca martori ai vieţii lui Isus în mijlocul lumii. De aceea de la o celebrare la altă celebrare, în timp ce se vesteşte misterul pascal al lui Isus, până când va veni, poporul pelerin al lui Dumnezeu se îndreaptă spre banchetul ceresc, unde fiecare ales va fi aşezat la masă, în împărăţia cerului.

O femeie în vârstă, simplă, săracă, nu ştia nici să scrie, nici să citească, a fost întrebată: "Ce înseamnă pentru dumneata sfânta Liturghie, sfânta Împărtăşanie?" Ea a răspuns: "Sfânta Liturghie mă face să cred că sunt şi eu o persoană importantă, că viaţa mea contează". Într-adevăr, cu Isus viaţa noastră contează.

În al doilea rând, ca să trăim misterul comuniunii cu Dumnezeu şi să acceptăm să ne bucurăm de acel dublu dar a lui Dumnezeu şi a lui Cristos, vă invit să medităm puţin, acum, asupra exercitării memoriei amintirii lui Isus. Cred că vi s-a întâmplat odată sau de mai multe ori să nu fiţi luaţi în seamă de alţii, să fiţi ignoraţi sau chiar să fiţi omişi din orice schemă de viaţă sau de activitate. Lucrul acesta poate fi un prilej de profundă suferinţă. Simţim atunci că munca noastră nu este recunoscută, iar noi suntem trataţi ca şi cum nu am conta. Dar ceva şi mai rău ni se poate întâmpla: nu doar să fim ignoraţi de alţii, ci chiar putem fi chiar uitaţi, iar lucrul acesta este şi mai dureros. Nu mai eşti tratat ca un om de mică importanţă, ci drept unul care nu contează absolut deloc. Este ca şi cum nu ai exista. Toţi dorim să fim amintiţi de alţii. S-a spus că omul nu se teme atât de moarte, cât mai ales de posibilitatea de a fi uitat. Să fii uitat înseamnă să fii tratat ca şi cum nu ai avea nicio importanţă, ca şi cum nu contezi deloc pentru nimeni, este ca şi cum nu ai fi existat niciodată.

Dar şi Isus a voit să fie amintit. În noaptea în care a fost trădat înainte de a muri, pe când stătea la masă cu ucenicii săi, a luat pâinea şi a spus: "Acesta este trupul meu dat pentru voi". Apoi a luat potirul plin cu rodul viţei şi a spus: "Acesta este potirul sângelui meu, faceţi aceasta în amintirea mea". Desigur, Isus nu s-a gândit doar la nevoia de a fi amintit. El s-a gândit la ucenicii săi. Ei aveau nevoie să-şi amintească de el. În iubirea lui pentru ucenici, le-a lăsat o cale specială ca să-şi amintească de el, adică Euharistia. Ori de câte ori celebrăm Euharistia, noi aducem în timpul prezent lucrurile minunate pe care el le-a spus sau le-a făcut mai înainte. Medităm asupra acestor lucruri şi încercăm să le punem în practică în viaţa noastră, dar Euharistia este mult mai mult decât atât. Când ne amintim de el în felul acesta, el devine prezent în mijlocul nostru, este prezent, nu fizic, dar real. Prin Euharistie se realizează o legătură spirituală între noi şi el, care are drept rezultat faptul că suntem capabili să intrăm într-o intimitate mai profundă cu el, decât dacă am fi fost prezenţi în timpul vieţii lui pământeşti fizic. Nu suntem doar în comunicare cu Isus, ci în comuniune, în împărtăşire cu el, într-o sfânta comuniune sau împărtăşire.

Memoria este o facultate foarte preţioasă. Ne leagă de oameni şi evenimente care nu mai sunt prezenţi printre noi. Dacă preţuim amintirea celor dragi nouă, ei devin prezenţi în noi, pentru noi. Ei nu sunt doar o amintire, o memorie, ci o prezenţă reală, o prezenţă pe care mai mult o simţim, decât o vedem. Amintindu-ne de ei, continuăm să culegem roade din ceea ce ei au semănat cândva pentru noi, printre noi. Să ne aducem aminte de Isus şi, mai ales, în felul în care ne-a cerut el să ne aducem aminte, pentru că nici noi nu vom fi uitaţi niciodată.

În al treilea rând, să nu-l trădăm pe Domnul. Noaptea în care a murit, ştim cu toţii, Isus s-a aşezat la masă cu apostolii săi. Grupul mic adunat în jurul mesei sugerează apropiere, intimitate, căldură, încredere, iubire. Dacă într-un cerc de prieteni intră trădarea, ea pătrunde adânc şi loveşte puternic. De exemplu, când au loc certuri între oameni foarte apropiaţi gândiţi-vă cât de greu se refac legăturile. Este mult mai greu decât în cazul certurilor dintre duşmani sau oameni care nu se cunosc între ei. Iuda era prezent la masă cu Isus şi cu ucenicii săi. Oare de ce s-a mai dus la ultima cină dacă, totuşi, pusese în cap să-l trădeze pe Isus. Probabil, să-i lase impresia Domnului că totul este în ordine şi să nu bănuiască nimic. Mărturia lui Paul despre ultima cină este cea mai veche din Noul Testament. Am auzit-o astăzi. El spune aşa: "În noaptea în care a fost vândut, a luat pâinea şi, mulţumind, a frânt-o şi a spus: «Acesta este trupul meu dat pentru voi; faceţi aceasta în amintirea mea»". Ce impresionante sunt aceste cuvinte, în noaptea în care a fost trădat, în acea noapte a tuturor nopţilor. În loc să-i pedepsească pe apostoli, Isus le-a lăsat un semn, a stat la cină cu ei. Apoi le-a spus: "Faceţi aceasta în amintirea mea". În felul acesta trebuiau să-şi aducă aminte de el, de aceea noapte în care unul dintre ei l-a trădat. Nu trebuie să ne gândim că Isus nu a suferit din cauza trădării lui Iuda. El a fost foarte puternic afectat. Sfântul Ioan spune că atunci când a început să vorbească despre trădător, era foarte mişcat. Nicio mirare. L-a ales şi l-a format în mod personal. Iuda a auzit învăţătura sa şi a dat mărturie despre minunile sale; a fost unul din cercul său de prieteni apropiaţi, de ucenicii, iar acum era pe punctul de a-l trăda. Trădarea unui prieten este mult mai cumplită şi dificilă, decât trădarea unui duşman.

Trădarea este o problemă foarte grea: în Biserică, în societate, în familie, într-un cerc de prieteni, între colegi şi aşa mai departe. Cei ce au fost trădaţi, se pot mângâia cu faptul că Isus ştie ce se întâmplă în sufletul şi inima lor. Nimeni nu poate pretinde că nu-l afectează o trădare. Isus a arătat cât de afectat a fost şi a vorbit deschis despre aceasta. Importantă este atitudinea noastră faţă de trădare şi faţă de trădători. Trădarea ne poate face mai răi şi ne poate împinge la răzbunare. În ciuda loviturii primite, vedem că Isus nu i-a întors spatele lui Iuda. A refuzat chiar să-l divulge. Totuşi, oferindu-i o îmbucătură de pâine, semn de prietenie, i-a dat de înţeles că era conştientă de planurile sale. Refuzând să-l arate altora cu degetul, i-a lăsat uşa deschisă pentru întoarcere. Dar ce a făcut Iuda? A lovit nu doar în Isus, ci şi în apostoli. De fapt, el era unul dintre apostoli. Ei au avut încredere în el şi acum a devenit un trădător. Trădându-l pe Isus, el i-a trădat şi pe apostoli.

În fine, noi nu ne amintim de acea noapte doar să evocăm trădarea lui Iuda. Ne aducem aminte de ea pentru darul pe care Isus ni l-a lăsat în ciuda acestei trădări.

Da, Euharistia este un medicament care vindecă rănile pricinuite de loviturile trădărilor noastre şi ale altora. Mai mult decât atât, Euharistia este farmakon eternitatis, medicamentul nemuririi, prin care, dacă o primim cu vrednicie, vom dobândi viaţa în comuniune cu Dumnezeu, cu Isus Cristos şi cu oamenii. Amin!

3 iunie 2010

Pr. Wilhelm Dancă

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
401 accesari.

Alte predici pentru Trupul şi Sângele Domnului:

Anul C
30 mai 2013 - Pr. Cristinel Fodor
26 mai 2016 - Pr. Iulian Faraoanu

[ Index predici şi predicatori ]