Anul C
Duminica a 23-a de peste an

Înţ 9,13-18; Ps 89; Flm 9b-10.12-17; Lc 14,25-33

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Textele sfinte ale acestei duminici ne introduc într-un mare mister al credinţei creştine: misterul abandonului şi încredinţării în mâinile lui Dumnezeu. Un mister cu atât mai mare, mai adânc, mai greu de cunoscut, de meditat şi mai ales de trăit, cu cât omul timpurilor noastre este mai dominat de caracteristicile acestei vieţi trecătoare. El leagă fericirea şi împlinirea sa de siguranţele pe care le oferă viaţa de zi cu zi, de legăturile cu persoanele dragi, de legăturile cu persoanele puternice şi influente, de o situaţie materială bună, de lipsa grijilor şi a preocupărilor. Dacă suntem bolnavi, este bine să avem cunoştinţe, prieteni, în rândul persoanelor din sistemul sanitar sau influenţe în acest sistem, pentru a avea puţin mai multă atenţie sau ajutor în dificila stare în care ne găsim. Dacă suntem persoane simple şi fără un anumit statut în societate, este bine să avem prieteni şi cunoştinţe în rândul celor mai sus puşi, care să ne poată oferi un sprijin şi garanţii. Dacă suntem încă tineri şi fără experienţă, în formare, în căutarea unui loc de muncă este bine să avem strânse legături cu cei care deţin mai multă putere, pentru a ne garanta un viitor şi poate o carieră. Şi lista ar putea continua.

Credinţa creştină ne învaţă că acolo unde domină o asemenea viziune, unde găsim o asemenea atitudine faţă de viaţă, faţă de momentul prezent, pe care Dumnezeu ni-l oferă ca dar al marii sale iubiri, nu mai este loc şi pentru o adevărată relaţie de credinţă, de profundă încredere şi abandon în mâinile lui.

Care sunt paşii propuşi de lecturile acestei duminici pentru a ajunge să ne deschidem viaţa unei relaţii de încredere şi abandon în imensa iubire şi grijă pe care Domnul o are faţă de creaturile sale?

Prima sfântă lectură ne spune că un creştin va trebui să gândească, să trăiască şi să acţioneze întotdeauna plecând de la ceea ce îl defineşte ca un creştin: relaţia cu Dumnezeu, voinţa divină. Din această relaţie se va naşte o viaţă autentic creştină în gând, cuvânt şi faptă pentru momentul prezent. În această lectură, care conţine ultima parte a rugăciunii pe care Solomon o îndreptă către Domnul, pentru a-i cere darul înţelepciunii, ne este dezvăluită o profundă învăţătură. Înţelepciunea despre care vorbeşte Scriptura nu reprezintă ştiinţa, studiul, rodul unor înalte sau profunde lecturi. Autorul cărţii înţelepciunii este o persoana bine instruită, cunoscătoare a misterelor naturii, posedă noţiunile ştiinţelor umane. Totuşi, simte nevoia de a se îndrepta către Dumnezeu şi a-i cere înţelepciune, adevărata înţelepciune. Cu toată ştiinţa sa, omul rămâne o fiinţă limitată, care nu poate înţelege adevărata valoare şi sensul vieţii şi mai ales nu poate pătrunde în misterul lui Dumnezeu, în gândurile şi planurile sale. De aceea, este nevoie de harul de sus, de înţelepciunea divină, care este oferită în dar: "Cine ar fi cunoscut gândul tău, dacă tu nu i-ai fi dat înţelepciune şi nu l-ai fi trimis de sus pe Duhul tău cel Sfânt". Acest dar trebuie să lumineze şi să îndrepte spre veşnicie căile vieţii omului, aşa cum găsim în încheierea primei lecturi a acestei duminici: "Astfel, s-au făcut drepte căile celor de pe pământ şi oamenii au învăţat ceea ce este plăcut înaintea ta şi prin înţelepciunea ta au fost mântuiţi".

Lectura a doua este un exemplu concret a ceea ce reuşeşte să facă înţelepciunea divină în inima celui care se deschide acţiunii Duhului. Sfântul Paul scrie din închisoare lui Filemon, un cunoscut, apreciat şi iubit creştin din oraşul Colose. Cu înţelepciunea care vine din mesajul lui Cristos, al iubirii, iertării şi al bunăvoinţei, îi cere acestuia să îl primească din nou cu inimă deschisă pe Onesim, unul dintre sclavii care fugise de la casa lui, şi să-i dăruiască din nou, nu statutul de sclav, pe care el îl pătase prin fuga şi actele nedemne comise, ci statutul de frate preaiubit: "Poate el a fost despărţit de tine pentru o vreme tocmai ca să-l primeşti înapoi pentru totdeauna, nu ca pe un sclav, ci, mai mult decât pe un sclav, ca pe un frate preaiubit". Acum, Onesim, recunoscând greşelile, îmbrăţişând învăţătura lui Cristos care a ajuns la el prin Paul, doreşte să se întoarcă la stăpânul său însă nu are curajul. Paul devine un intermediar şi îi cere lui Filemon să nu se lase purtat doar de judecăţi şi prejudecăţi omeneşti, ci, pătruns de învăţătura lui Cristos, primită de la el, să îl primească cu iubire şi bucurie. Înţelepciunea divină poate inspira omul în dificila şi de multe ori anevoioasa relaţie cu aproapele. Ea este cea care poate face să se nască o nouă legătură, un nou raport între noi, oamenii, nu în baza diferenţelor, a prejudecăţilor, ci, mai ales, în baza a ceea ce ne uneşte: aceeaşi credinţă şi aceeaşi învăţătură. Doar privind spre aproapele cu ochii credinţei, cu ochii lui Dumnezeu, putem ajunge sa vedem în el persoana pe care însuşi Dumnezeu o vede şi pe care el o iubeşte. Sau, aşa cum spune Paul într-o altă scrisoare a sa, către corinteni: "Omul înzestrat cu puteri omeneşti nu poate înţelege cele ce vin de la Duhul lui Dumnezeu; pentru el sunt doar o nebunie şi nu le poate înţelege pentru că acestea nu pot fi judecate decât cu ajutorul Duhului Sfânt".

În sfânta evanghelie, Cristos învaţă mulţimile adevărata înţelepciune, care constă în a avea curajul de a face alegeri radicale în viaţă. Mulţi îl însoţeau în misiunea sa. Mulţi îl admirau pentru faptele şi cuvintele sale. Am văzut în duminicile trecute cum mesajul său atingea aspecte delicate ale vieţii, iar el era provocator şi exigent: a intra pe poarta cea îngustă; a alege locul cel din urmă la ospeţe; a-i prefera pe cei săraci... Deşi provocatoare şi exigente, aceste mesaje par să nu atingă, să nu trezească atenţia. Mulţimile continuă să îl urmeze. Se pare că toţi (mulţi) ascultă, dar nimeni nu înţelege. Mulţi continuă să meargă în urma lui Isus ca şi cum el ar oferi mulţimilor ceea ce ele aşteaptă, a le împlini aşteptările, indiferent care erau acestea. În aceste condiţii, Cristos, care nu este un prea bun strateg în a-şi face publicitate şi a strânge mulţimile în jurul său hrănind iluziile, dezvăluie, prin condiţiile pe care le cere pentru a-l urma cu adevărat, înţelepciunea divină. El a venit în lume pentru ca toţi să se mântuiască, dar insistă în a avea adevăraţi ucenici dispuşi să parcurgă împreună cu el o cale anevoioasă. Prin aceasta, Cristos nu este atât de atent la numărul ucenicilor, cât mai ales la calitatea vieţi de credinţă a celui care doreşte să îl urmeze. El vorbeşte omului şi îl invită să-şi dea seama de ceea ce are în inimă, să analizeze tot ceea ce îl mişcă spre el, să vadă ce riscuri este dispus să-şi asume în urmarea lui.

Care sunt condiţiile urmării Domnului, aşa cum se nasc din înţelepciunea divină şi le primim astăzi prin cuvintele evangheliei?

"Dacă vine cineva la mine şi nu mă iubeşte mai mult decât pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii şi surorile sale, şi chiar decât viaţa sa proprie, nu poate fi ucenicul meu", este prima cerinţă pentru o autentică urmare a lui Cristos. Unele traduceri ale textului sacru vorbesc despre ura faţă de cei dragi pentru o adevărată urmare a lui Cristos: "Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi ucenicul meu". El, care ne învaţă că porunca supremă este aceea a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele; el, care ne învaţă că trebuie să îl iubim până şi pe cel care ne-a făcut răul; cum ne poate cere să urâm pentru a-l putea urma cu adevărat?

Cristos doreşte ca un ucenic să nu rămână doar la a-l admira, la a se bucura de darurile sale, ci mai ales să aibă curajul să facă o alegere radicală în viaţă: Cristos şi cuvântul său să aibă întâietate. Nu vrea să renunţăm la a iubi aceste persoane, dar ne cere să îl iubim pe el mai presus de orice. Ne cere să îl alegem pe el ca valoare supremă a vieţii noastre. Iubirea supremă care cere iubire totală. Nici o iubire umană nu poate fi superioară acestei iubiri, ci, dimpotrivă, punându-l pe el în centrul vieţii noastre, vom şti să iubim cu adevărat pe alţii. Căci iubirea faţă de Cristos purifică iubirea faţă de cei dragi şi îi dă sens profund şi valoare.

A doua condiţie o găsim în aceste cuvinte: "Acela care nu-şi ia crucea şi nu mă urmează, nu poate fi ucenicul meu". Greutatea acestui cuvânt era mare pentru cei care au trăit în epoca în care a trăit însuşi Cristos. Cuvântul acesta dădea naştere unei înfricoşătoare imagini, pe care contemporanii lui Cristos o întâlneau deseori. Atunci când cineva era condamnat la moarte, avea obligaţia să îşi ducă singur, până la locul pedepsei, lemnul pe care urma să fie crucificat. Prin această imagine, Cristos ne spune că nu putem fi ucenici ai Domnului dacă nu suntem dispuşi să înfruntăm toate greutăţile şi neajunsurile, din fidelitate faţă de cuvântul său. În primele secole, mulţi dintre cei care aderau la creştinism pierdeau toate drepturile sociale şi civile. Astăzi sunt nenumărate situaţiile în care creştinii sunt marginalizaţi şi chiar persecutaţi din cauza credinţei lor. Nu putem fi creştini fără a fi dispuşi să suferim pentru Cristos. Cine doreşte să fie cu adevărat creştin întâlneşte nenumărate obstacole într-o lume care se hrăneşte şi promovează valori contrare unei vieţi de credinţă, şi aceasta este o cruce pe care trebuie să o poarte zilnic. Această cruce este o fidelă însoţitoare pe calea cea strâmtă, şi semnul de adeziune la Cristos.

A treia condiţie o găsim în ultimele cuvinte ale evangheliei de astăzi: "Nimeni dintre voi nu poate fi ucenicul meu dacă nu renunţă la toate bunurile sale". Este o concluzie pentru celelalte două condiţii. Hotărârea ucenicului şi curajul de a se rupe radical de el însuşi, de persoanele pe care le iubeşte mai mult şi hotărârea de a lua crucea, riscă să rămână doar la nivel de cuvinte goale şi fără sens dacă nu are dispoziţia de a pierde tot ceea ce are. Numai în acest fel prinde rădăcini în inima ucenicului acel proiect al înţelepciunii divine de a-l urma în libertate deplină pe Cristos.

Aceste trei condiţii sunt însoţite de cele două parabole spuse de Isus: aceea a construirii turnului cu chibzuinţă şi a regelui care pleacă la război. Aceste parabole ne invită să privim şi să trăim cu seriozitate alegerea de a fi ucenici. A fi creştini, a avea o viaţă de credinţă nu este un lucru de nimic, fără valoare, şi nici măcar un moft. Pentru o viaţă de credinţă nu sunt suficiente momentele de entuziasm şi exaltare. Trebuie să fim perseverenţi în alegerile făcute. Cine a primit mesajul creştin nu înseamnă că este imediat şi ucenic. Este interesantă replica pe care un credincios a primit-o într-o duminică, rămânând marcat de mesajul sfintei evanghelii. La sfârşitul Liturghiei îi spune preotului: "Părinte, ce ne cere evanghelia de azi este greu, este foarte greu... şi, gândindu-se puţin, adaugă... dar, se poate". La aceste cuvinte, preotul completă: "Şi aceasta nu e tot. Să vezi mesajul de duminica următoare".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Să avem curajul să abandonăm tot şi toate pentru a ne putea abandona în mâinile lui Cristos este sinteza mesajului acestei duminici. Putem face această experienţă doar dacă avem adevărata înţelepciune. Însă, pentru a avea această înţelepciune, trebuie să o cerem în rugăciune şi să îl urmăm pe Cristos. Iar înţelepciunea pe care ne-o propune Isus este să îl urmăm pe el, pe el şi nimic altceva. Trebuie să ne eliberăm de tot ceea ce credem că avem, să vindem tot, să nu luăm cu noi nimic, să nu avem nici măcar o piatră pe care să plecăm capul, să nu ne închidem în cercul care ne conferă siguranţe deşarte. De multe ori nu este uşor. Când omul nu a făcut experienţa iubirii lui Dumnezeu, consideră că orice lucru făcut pentru Dumnezeu este greu, consideră că Dumnezeu cere prea mult, este prea exigent. Fără a face referinţă la harul lui Dumnezeu, orice lucru, orice act făcut pentru el şi în numele lui (un moment de rugăciune, participarea la o sfântă Liturghie, o renunţare, un act de caritate) ni se par grele, ne copleşesc. Dimpotrivă, făcând experienţa iubirii sale şi a harului său, ajungem să descoperim că nimic din tot ceea ce noi suntem şi facem nu este suficient, este puţin pentru o adevărată chemare de ucenic.

Singura garanţie şi siguranţă a adevăratului ucenic este să meargă la Cristos fără să aibă nimic. Adevărata înţelepciune este să nu care cu sine nimic din ceea ce ar putea să împiedice lucrarea lui Cristos în el. Mai mult, trebuie să poarte cu sine o singură mare greutate: crucea lui Cristos. Greutatea crucii este greutatea iubirii sale.

Una dintre sfintele care a făcut în mod particular experienţa unei adevărate ucenicii în urmarea lui Cristos şi la umbra crucii a fost fericita pe care o amintim astăzi în rugăciuni, în ziua comemorării trecerii sale la cele veşnice, Maica Tereza de Calcutta. Cuvântul şi exemplul său sunt pentru creştinii timpului nostru un bun imbold şi o încurajare în chemarea de a fi ucenici. Ea spunea: "Nu este important cât avem de dat sau la câte trebuie să renunţăm, ci cât de goi suntem, în aşa fel încât să fim cât mai pregătiţi să primim. Să avem curajul să nu ne mai acordăm atâta atenţie slujindu-ne pe noi înşine, ci să ajungem la a ne bucura că nu avem şi că nu suntem nimic, că nu putem face nimic. Cu inima deschisă să zâmbim lui Cristos ori de câte ori goliciunea şi nimicul din noi ne înfricoşează". Amin.

5 septembrie 2010

Pr. Iosif Iacob

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
563 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 23-a de peste an:

Anul C
9 septembrie 2007 - Pr. Pavel Chelaru
8 septembrie 2013 - Pr. Claudiu Dumea
4 septembrie 2016 - Pr. Claudiu Bulai

[ Index predici şi predicatori ]