Anul C
Duminica a 18-a de peste an

Qoh 1,2;2,21-23; Ps 94; Col 3,1-5.9-11; Lc 12,13-21

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

De mai bine de două săptămâni, aproape în fiecare zi ştirile de la TV, radio, internet sau presă aduc în faţa noastră imaginea artistei Mădălina Manole care în ziua de 13 iulie declara: "Sunt o artistă împlinită, o mamă şi o femeie fericită; am fost cea mai fericită femeie de pe pământ în clipa în care mi-am strâns puiul în braţe". Pe blogul ei, nu cu mult timp înainte, scrisese, probabil după un moment de mică supărare sau decepţie: "M-am recompus sufleteşte şi merg mai departe, preţuind cu toată fiinţa mea tot ce am primit şi primesc de la viaţă". Şi totuşi, după ce lăsase un scurt mesaj pe telefon în care spunea: "Vă iubesc pe toţi", chiar în ziua în care împlinea 43 de ani, a făcut un gest de neînţeles, a uzurpat dreptul de a-şi lua viaţa.

Citind zilele trecute lecturile propuse spre proclamare în această duminică, a XVIII-a din Anul liturgic C, gândindu-mă la gestul Mădălinei Manole, m-am întrebat: O fi fost ea credincioasă? O fi citit ea în ultimele săptămâni din viaţă tocmai fragmentul de la prima lectura de azi din cartea lui Qohelet? Sau poate citind vreodată Biblia, i-o fi rămas în minte doar numai aceste versete? Cuvintele proclamate azi în prima lectură, dacă le citim în afara contextului din cartea lui Qohelet şi mai ales fără să ţinem seama de întreg conţinutul Sfintei Scripturi care îndeamnă pe om la credinţă şi încredere în Dumnezeu, la bunătate şi la fapte bune, la acceptarea ideii de viaţă de după moarte, la acceptarea adevărului revelat privind învierea morţilor, atunci da, într-adevăr, fragmentul citit cu puţin înainte, poate să ne deruteze. Desigur aţi remarcat şi dvs. şi fără îndoială aţi rămas şocaţi; în numai patru versete scurte, cuvântul deşertăciune este repetat de şapte ori; "Deşertăciunea deşetăciunilor", spune Qohelet, şi imediat repetă pe acelaşi rând, "deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune"; tot ce şi-a agonisit un om cu ştiinţă, pricepere, destoinicie, rămâne altuia, şi "asta este o deşertăciune şi un mare rău"; Ce-i rămâne omului din tot zbuciumul lui, din toată truda de sub soare? Cu ce se alege omul din toată averea lui? Toate zilele lui sunt numai suferinţă, ocupaţiile sale sunt numai chin, inima lui nu are parte de odihnă nici noaptea; "Şi aceasta este deşertăciune". Poate că unii dintre dvs. v-aţi spus în gând atunci când aţi auzit pe lector că a terminat lectura şi a spus "Cuvântul Domnului", trebuind să răspundeţi folosind cuvintele: "Mulţumim lui Dumnezeu", aşa, bravo, pentru ce să-i mulţumesc, ce rost are această lectură, la ce mă învaţă; mă îndeamnă cel puţin la lene şi inactivitate şi mi se pare că mă duce chiar la disperare, la depresie, ba chiar m-ar încuraja la un gest necugetat maxim, acela de a-mi curma viaţa. De ce-o fi pus Biserica chiar la Liturghie acest text? N-o mai fi avut altele mai încurajatoare, mai pline de speranţă. Asemenea cugetări ne mai trebuie în aceste timpuri de groaznică criză economică, în aceste zile în care puhoiul apelor devastatoare şi furtunile năprasnice la noi ca şi în alte părţi spulberă în vânt şi mătură la vale numeroase locuinţe, bunuri materiale, dezaxează pe mulţi oameni şi fac nenumărate victime umane!

Ei bine, iubiţi credincioşi, cred că trebuie să gândim altfel. Lectura s-a limitat doar la cuvântul deşertăciune pe care l-a subliniat şi l-a scos în evidenţă pentru a ne şoca. Pr. Claudiu Dumea, autor al multor cărţi pe care le citim uşor şi cu plăcere, într-o meditaţie care se referă tocmai la lecturile de azi, spune: "Chiar şi celor mai neatenţi şi mai distraţi ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu din Liturghia de azi le-au intrat în urechi şi în inimă cuvintele din prima lectură care sună ca un semnal de alarmă ce ne trezeşte din somnolenţă, ne scutură"; cuvântul deşertăciune în toate paginile Cărţii lui Qohelet revine mereu, mereu ca un refren obsesiv, sau ca un ciocan care face să vibreze cele mai profunde corzi ale inimii. Cuvântul deşertăciune indică un spaţiu gol, deşert, pustiu, e identic cu neantul, cu nimicul; înseamnă abur, fum, risipire, destrămare, prăbuşire în nefiinţă, nonsensul lumii şi absurdul vieţii. Şi lăsaţi-mă să-l citez în continuare pe pr. Dumea: autorul cărţii Qohelet sau Ecleziastul, traversează o criză lăuntrică sfâşietoare şi devastatoare, o criză existenţială, metafizică; e criza omului care nu are speranţă într-o viaţă de dincolo, e criza omului pentru care moartea are ultimul cuvânt, e omul despre care avea să scrie Eminescu peste mai mult de două mii de ani: "Părând pe veci a răsări, / Din urmă moarte-l paşte, / Căci toţi se nasc spre a muri / şi mor spre a se naşte". Ca versetele de mai sus sunt aproape toate cele 12 capitole ale cărţii din care s-a citit la începutul Liturghiei; se aminteşte despre nestatornicia, zădărnicia vieţii, a lucrurilor pământeşti şi a plăcerilor lumeşti, despre zădărnicia avuţiei şi a iubirii bogăţiei, despre femeia rea care este amărăciunea sufletului, despre cei buni şi cei răi care au parte de aceeaşi soartă, despre urmările nedreptăţii omeneşti şi a trândăviei. Cu toate acestea, deşi avem impresia că autorul Qohelet este un pesimist incurabil, un sceptic bântuit de depresie, de gânduri negre sau chiar un materialist hedonist, un ucenic al lui Epicur, cu tentă ateistă, el este totuşi un om credincios; ne face să ne aducem aminte de moarte şi de judecată, spunându-ne că pentru toate cele pe care nu le-am trăit cum trebuia, "Dumnezeu va aduce judecata sa" şi de aceea ne îndeamnă: "Adu-ţi aminte de ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte să vină zilele de restrişte" şi anii bătrâneţii, înainte ca omul să meargă la lăcaşul său de veci, înainte ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat; teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile lui; acesta este lucru cuvenit fiecărui om, căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele. Prin urmare, chiar dacă viaţa şi lumea sunt pline de necazuri şi sunt trecătoare şi toţi te vor uita, e cineva totuşi care te urmăreşte, de doreşte, te iubeşte, chiar dacă te încearcă; e Dumnezeu. Iată iubiţi credincioşi pentru ce a fost nevoie de duşul rece de la începutul lecturilor; ca să ne mirăm, să ne întrebăm, să ne trezim la realitate şi în vâltoarea vieţii, să fim totuşi cu picioarele pe pământ.

Psalmul responsorial ne îndemna să nu ne împietrim inimile, să ascultăm glasul Domnului, să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa lui, căci el este Dumnezeul nostru, iar noi suntem poporul păstorit de dânsul. Da, şocul, trăsnetul, inundaţiile, boala, lipsa de preţuire a altora, falimentul etc. nu trebuie să ne ducă la disperare şi la gesturi cu efecte ireversibile, ci să ne ancoreze mai mult de stânca mântuirii noastre, să ne facă să privim în sus spre steaua luminoasă şi călăuzitoare.

Referindu-se la nenorocirile ce s-au abătut asupra ţării noastre în repetate rânduri, mai ales în ultima perioadă, episcopul nostru în data de 3 iulie a trimis tuturor preoţilor şi credincioşilor o scrisoare pe care o găsim publicată şi în revista "Lumina creştinului" din august în care se făcea apel la rugăciune şi solidaritate cu cei în suferinţă. Preasfinţitul Petru ne îndemna: "Sus inimile, oameni buni, curaj, dragi credincioşi! Singura noastră speranţă este numai el, stăpânul universului şi al nostru. El ne poate vindeca rănile şi ne poate ajuta să ne refacem toate şi să redobândim curajul şi liniştea pentru a merge mai departe".

Gândul la lucrurile de pe urmă ale omului îl găsim şi în textul evangheliei de azi în care Isus vorbeşte despre omul nechibzuit angajat într-o goană nebună pentru a-şi aduna bogăţii, fără să se gândească la ceea ce este esenţial, şi anume: belşugul, avuţiile şi truda în a le aduna, care în fond nu sunt un lucru rău, nu valorează nimic dacă nu ne îmbogăţim în faţa lui Dumnezeu. "Nebunule! Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?" Cum ne spunea prima lectură, ele sunt deşertăciune, sunt deşertăciunea deşertăciunilor! Dacă aşa stau lucrurile, atunci cel mai bine este să căutam bucuria şi fericirea noastră în altă parte, să le bazăm pe ceva mai stabil şi anume: Dumnezeu trebuie să fie cel care ne bucură şi ne fericeşte, el să fie stânca pe care să construim.

Un prolific scriitor italian şi un filozof de seamă, Michele Federico Sciacca, mie deosebit de drag, şi când spun asta, ştiu că unii dintre foştii mei studenţi care acum mă ascultă, vor zâmbi, zeci de ani de zile repeta că Occidentul este în pericol; parcă prevedea ceea ce trăim astăzi. Occidentul are ca elemente esenţiale şi fundamentale trei lucruri: filozofia greacă ce scoate în evidenţă fiinţa şi valoarea ei; dreptul roman ce consfinţeşte ordinea juridică din lume şi relaţiile dintre oameni; şi al treilea element care confirmă pe celelalte două: iudaismul şi creştinismul biblic care-l pun pe Dumnezeu ca punct central spre care trebuie să gravităm: el este izvorul fericirii, el e garantul stabilităţii şi al echilibrului fiinţei noastre şi al tuturor aspiraţiilor legitime ale omului. În momentul în care nesocotim aceste elemente, atunci aspirăm după deşertăciune, atunci merităm apelativul de nebun şi stupid, atunci ne dezechilibrăm şi riscăm să ne dezintegrăm. Ce este mai important?, ne întreabă mereu Sciacca. A fi şi a trăi, sau a face, a fabrica, a produce nebuneşte. Producţia şi produsele n-au nici o valoare dacă lipseşte consumatorul valid. De aceea să constituim priorităţile: Dumnezeu, izvorul fiinţei noastre şi a aspiraţiilor înnăscute; fiinţa, viaţa noastră cu potenţialul şi valorile ei imense. Dumnezeu ne-a creat pentru fericire, ne vrea fericiţi, ne iubeşte; dacă tindem spre el, dacă ne lăsăm atraşi de el, dacă năzuim la cele de sus, nu la cele de pe pământ, dacă ucidem în noi desfrâul, necurăţia, patimile, dorinţele rele, minciuna, goana după averi, aşa cum ne îndemna apostolul Paul în lectura a II-a de azi, atunci Cristos va fi viaţa noastră, el ne va conduce la adevărata cunoaştere, vom fi îmbrăcaţi cu omul cel nou după chipul Creatorului, vom fi plini de mărire nepieritoare, vom fi fericiţi şi părăsind gândurile negre, ucigătoare sau sinucigaşe, vom putea şedea cu Cristos la dreapta lui Dumnezeu Tatăl unde e linişte, pace, armonie, bucurie, satisfacţie deplină. Acestea mi le doresc mie şi în aceiaşi măsură dumneavoastră, dragi credincioşi prezenţi aici în catedrala catolică şi iubiţi ascultători ai Radioului Iaşi. Amin.

1 august 2010

Pr. Alois Fechet
422 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 18-a de peste an:

Anul C
5 august 2007 - Pr. Mihai Budău
4 august 2013 - Pr. Cornel Cadar
31 iulie 2016 - Pr. Egidiu Condac

[ Index predici şi predicatori ]