Anul C
Duminica a 3-a a Paştelui

Fap 5,27b-32.40b-41; Ps 29; Ap 5, 11-14; In 21,1-19

Cristos a înviat!

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Mesajul pe care Biserica ni-l transmite în timpul Paştelui este un mesaj de speranţă. Ştim că învierea lui Isus este centrul credinţei şi al speranţei creştine. Cine crede în învierea lui Isus, crede că Dumnezeu iubeşte lumea, crede că Dumnezeu iubeşte omul.

Cum am ajuns noi, creştinii de astăzi, să cunoaştem acest mesaj central al credinţei noastre? L-am cunoscut în primul rând din predica apostolilor. Ceea ce apostolii au trăit alături de Isus au transmis mai departe de-a lungul veacurilor împlinind porunca lui Isus. Sfintele evanghelii ne spun că ucenicii au aflat despre învierea lui Isus făcând o experienţă deosebită, aceea a întâlnirii cu el. Isus a venit în mijlocul lor şi li s-a arătat viu. Li s-a arătat în seara zilei de Paşte. Li s-a arătat opt zile mai târziu. Iată că astăzi, pentru a treia oară, Isus se arătă ucenicilor săi. Sfânta evanghelie ne-a vorbit astăzi despre această nouă întâlnire a lui Isus cu ucenicii. Evanghelistul nu specifică în ce zi a avut loc această întâlnire, dar precizează că Isus s-a arătat din nou ucenicilor şi că această manifestare a avut loc la Marea Tiberiadei. După toate cele întâmplate cu Isus, ucenicii se întorseseră la meseriile lor. Trăiau, însă, momente grele, momente de dubiu, de îndoială. Aveau nevoie să-l întâlnească pe Isus. Voiau ca Isus să continue să-i înveţe, să-i înveţe ceea ce ştiau să facă cel mai bine.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

În lupta noastră de fiecare zi cu momentele noastre de întuneric, de suferinţă, avem impresia că Domnul este absent. Ne refugiem în prezenţa unor prieteni, aşa cum fac ucenicii astăzi, care de frică se încurajează unii pe alţii însoţindu-l pe Petru la pescuit.

Evanghelia de astăzi ne învaţă că reuşita noastră este legată de locul pe care ni-l indică el, cel care ne priveşte şi ne însoţeşte în viaţă. Trebuie să încercăm să învingem o boală, o suferinţă sufletească, să încercăm să iubim mai mult şi mai bine, să răspândim binele în jurul nostru. Şi trebuie să facem aceste lucruri chiar şi atunci când, asemenea ucenicilor, nu ne dăm seama că Isus este lângă noi.

Experienţa Bisericii a fost încă din primele veacuri experienţa unor oameni care l-au întâlnit pe Isus cel înviat, în trăirea de fiecare zi. L-au întâlnit şi l-au recunoscut în evenimentele cele mai normale ale vieţii. Nimic nu trebuie să fie mai important pentru noi, până la sfârşitul vieţii, decât această prezenţă sigură a Celui Înviat.

Apostolul Petru, după ce în timpul activităţii publice a lui Isus a fost mereu prezent, mereu alături de el, după ce în timpul pătimirii lui Isus refuză să i se spele picioarele, după ce refuză să accepte arestarea lui Isus, după ce refuză să creadă că Isus va trebui să moară, după ce face experienţa amară a trădării, iată, se lasă complet în mâinile lui Isus. "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?"

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Multe au fost întrebările pe care Isus le-a adresat ucenicilor săi în timpul vieţii sale. "Pe cine căutaţi?", îi întreabă el pe doi dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul. "Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?", îi întreabă pe ucenici în drum spre Emaus. "Vreţi oare să plecaţi şi voi?", le spune ucenicilor care voiau să-l părăsească. "Puteţi bea potirul pe care-l voi bea eu?", îi întreabă pe fiii lui Zebedeu. Însă, nici una dintre aceste întrebări nu a fost atât de directă precum cea pe care, de trei ori, Isus i-o adresează lui Petru: "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?". Isus nu-l întreabă pe Petru dacă s-a căit de păcatele sale, nu-l întreabă dacă este conştient de greutăţile care îl aşteaptă, nu-l întreabă dacă este un bun administrator, nu-l întreabă dacă este destul de inteligent pentru a rezista şi a răspunde adversarilor săi, nu-l întreabă dacă va fi în stare să ducă poverile celorlalţi. Isus îi redă încrederea în sine punându-i lui Petru aceeaşi întrebare de trei ori. Şi chiar dacă rămânem miraţi puţin de această pedagogie a lui Isus, realizăm împreună cu apostolul Petru că, într-adevăr, iubirea pentru Isus trebuie să fie punctul de plecare în orice acţiune a noastră. Această întrebare este întrebarea cea mai importantă a omului. De răspunsul la această întrebare depinde destinul omului şi al Bisericii. Iar Petru, înţelegând de acum că reuşita lui va depinde întotdeauna de profunzimea acestei relaţii, răspunde: "Doamne, tu ştii toate! Tu ştii că te iubesc!"

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Isus îi încredinţează lui Petru turma sa. Şi, la fel, ne încredinţează şi nouă mai multe responsabilităţi; responsabilitatea vieţii; responsabilitatea unei vocaţii; responsabilitatea unei familii; responsabilitatea unui soţ, a unei soţii; responsabilitatea unor fraţi; responsabilitatea unor prieteni. Nu îi este frică lui Isus să conteze pe noi, în ciuda limitelor noastre, în ciuda slăbiciunilor noastre. Ni-i încredinţează cu speranţa că relaţiile noastre vor deveni relaţii de iubire. Numai după această triplă mărturisire de credinţă, apostolul Petru este capabil să-l urmeze cu adevărat pe Isus, atunci când acceptă că ultimul cuvânt cu privire la viaţa sa îl are Isus.

Şi pentru noi drumul credinţei trebuie să treacă prin această etapă. După ce ne-am lăsat priviţi de Fiul lui Dumnezeu în inimă, după ce cuvântul său a vindecat rănile noastre, să spunem şi noi, asemenea lui Petru, "Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc!". Cine îl cunoaşte pe Isus învaţă să facă acest pas către el. El este călăuza vieţii noastre, pe el trebuie să-l urmăm.

Cartea Apocalipsului ne-a prezentat în a doua lectură de astăzi o liturgie cosmică în care toate creaturile şi elementele cerului, ale pământului şi ale mării se îndreaptă către Mielul care a fost înjunghiat, adorându-l, recunoscând în el pe cel vrednic de cinste, de glorie şi de binecuvântare.

Isus, Mielul nostru de Paşti, care a fost jertfit, ne învaţă că această credinţă a noastră trebuie să devină o adevărată evanghelie, o veste bună, care trebuie să ajungă la toţi oamenii. Să aruncăm şi noi mrejele şi să nu ne temem să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni. A asculta de oameni înseamnă a asculta acel glas care ne spune că nu merită, care ne spune că numai persoana contează. A asculta de Dumnezeu înseamnă a privi cu ochii plini de bunătate ai lui Isus pe toţi fraţii noştri, înseamnă a nu ne lăsa conduşi de nostalgii, de deziluzii, de dorinţa de a stăpâni. Să ne înarmăm cu acest curaj al învierii, cu acel curaj al pescarilor din Galileea care erau bucuroşi pentru că au fost învredniciţi să îndure batjocură pentru numele lui Isus. Ucenicii lui Isus, de ieri şi de astăzi, vestesc lumii că orice om are o speranţă, că nimeni nu este destinat morţii, păcatului. Toţi ne punem speranţa în viaţa cea adevărată, în plinătatea ei, în milostivirea lui Dumnezeu, în iubirea sa. Acesta să fie mesajul nostru şi trăirea noastră în acest timp de bucurie şi în toate zilele vieţii noastre. Amin.

Cristos a înviat!

18 aprilie 2010

Pr. Eduard Soare

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
347 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 3-a a Paştelui:

Anul C
22 aprilie 2007 - Pr. Iulian-Eugen Kropp
14 aprilie 2013 - Pr. Laurenţiu Dăncuţă
10 aprilie 2016 - Pr. Iosif Antili

[ Index predici şi predicatori ]