Anul C
Duminica a 2-a a Paştelui

Fap 5,12-16; Ps 117; Ap 1,9-11a.12-13.17-19; In 20,19-31

Isuse, mă încred în tine! Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu!

În această duminică, a doua a sfintelor Paşti, celebrăm ziua îndurării sau a milostivirii divine. La 30 aprilie 2000, Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea o canoniza pe sora Faustina Kowalska, martora şi mesagera iubirii milostive a lui Dumnezeu şi instituia o nouă sărbătoare, care se inserează atât de bine în ritmul liturgic al Învierii Domnului şi care corespunde necesităţilor atât de mari şi urgente ale timpului nostru, de la acest început de nou mileniu.

Ridicarea la cinstea altarelor a acestei călugăriţe credincioase şi umile, o fiică a Poloniei, a reprezentat un adevărat dar pentru toată omenirea.

Mesajul pe care ea l-a îndreptat spre omenire constituie răspunsul adecvat pe care Dumnezeu a voit să-l ofere la întrebările şi aşteptările oamenilor din timpul nostru, marcat de atâtea încercări, tragedii şi războaie: "Omenirea nu va găsi pace, până când nu se va îndrepta cu încredere spre îndurarea (milostivirea) divină" (Jurnal, 132).

Divina îndurare, iată darul pascal pe care Biserica îl primeşte de la Cristos cel înviat şi pe care îl oferă omenirii la începutul celui de-al treilea mileniu, afirma papa Ioan Paul al II-lea, la 22 aprilie 2001, în predica din această duminică.

Psalmul 117, din cadrul liturgiei cuvântului, ne invită astăzi să înălţăm un cântec de mărire şi recunoştinţă către Dumnezeu, Părintele ceresc, pentru că veşnică este îndurarea şi iubirea lui.

Lectura a doua, luată din cartea Apocalipsului, ne asigură că omul nu trebuie să se teamă, pentru că noi îl avem pe Cristos, începutul şi sfârşitul, alfa şi omega, cel care a învins moartea şi este mereu viu.

În evanghelie, Cristos înviat apare în mijlocul apostolilor şi îi salută cu invitaţia la pace şi la încredere, la curaj şi la bucurie, spunându-le "Pace vouă!", deoarece milostivirea divină s-a revărsat peste lume prin cel care este Domnul şi mântuitorul omenirii şi care este acelaşi ieri, azi şi întotdeauna şi singurul care aduce adevărata binecuvântare şi mântuire.

Care este mesajul acestei duminici şi al acestei sărbători?

Mai întâi suntem invitaţi la: încredere deplină.

Nu vă temeţi! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă şi cel care are viaţa. Am fost mort, dar iată că sunt viu pentru toată veşnicia (cf. Ap 1,17-18). Am ascultat aceste cuvinte mângâietoare în lectura a doua, luate din Apocalipsul sfântului Ioan.

Ele ne invită să ne îndreptăm privirea spre Cristos, pentru a experimenta prezenţa sa încurajatoare.

Fiecărui om, în orice situaţie s-ar găsi, chiar şi dintre cele mai dramatice, Cel Viu îi repetă: Nu te teme! Am fost ridicat pe cruce, am murit, dar acum sunt viu pentru totdeauna. Eu sunt cel dintâi şi cel din urmă, eu sunt Cel Viu pentru totdeauna. Eu sunt primul, adică începutul, izvorul oricărui lucru şi al oricărei făpturi; sunt ultimul, adică împlinirea definitivă a istoriei; eu sunt Cel Viu, adică izvorul nesecat al vieţii, care a învins moartea pentru totdeauna şi care garantează viaţa fără de sfârşit.

În Mesia cel răstignit şi înviat îl recunoaştem pe mielul sacrificat şi jertfit pe Golgota, care a implorat de la Părintele ceresc iertare pentru cei care l-au răstignit şi a deschis celor ce se convertesc porţile cerului; în el vedem faţa regelui veşnic şi nemuritor, care are putere asupra morţii şi are cheile locuinţei morţilor (cf. Ap 1,18), după cum afirmă papa în aceeaşi omilie din Duminica Divinei Îndurării, din 22 aprilie 2001.

În al doilea rând, în duminica şi sărbătoarea de astăzi descoperim milostivirea divină.

"Lăudaţi pe Domnul pentru că este bun, veşnică este milostivirea lui" (Ps 117,1). Ne însuşim cu bucurie această declaraţie a psalmistului pe care am cântat-o după prima lectură.

Pentru a înţelege pe deplin această milostivire, ne însuşim mesajul pe care ni-l transmite liturgia pascală, prin care descoperim legătura ce există între moartea şi învierea lui Cristos cu existenţa noastră şi istoria întregii omeniri. Această revărsare de milostivire a schimbat în mod radical soarta umanităţii. "Este o minune în care se revelează pe deplin iubirea Tatălui, care pentru noi şi pentru a noastră mântuire, nu s-a dat înapoi nici măcar de la sacrificiul Fiului său preaiubit, pe care l-a oferit pentru omenire" (Ioan Paul al II-lea).

Vorbind despre această îndurare divină, sfântul Bernard face un comentariu de mare inspiraţie (cf. Cuvintele rostite la Epifanie).

Acum, aşadar, pacea nu e numai promisă, ci transmisă; nu e anunţată, ci oferită; nu e profeţită, ci realizată. Tatăl a transmis pe pământ o specie de sac plin de milostivire; un sac, aş spune, care s-a dezlegat în timpul patimii, ca din el să curgă preţul datoriei noastre. Cum ar fi putut oare mai bine Dumnezeu să manifeste iubirea sa, dacă nu prin asumarea cărnii noastre?... Să înţeleagă, aşadar, omul până la ce punct Dumnezeu a avut grijă de el; să reflecteze asupra acelui lucru pe care Dumnezeu l-a gândit şi l-a simţit pentru el. Cât de mare este această milostivire şi această iubire a lui Dumnezeu pentru oameni. El ne-a arătat o aşa de mare probă de iubire prin aceea că la numele de Dumnezeu a voit să fie alăturat şi numele de om.

În Cristos umilit şi suferind, toţi, cei care cred şi cei care nu cred, pot să admire o solidaritate surprinzătoare pe care o uneşte la condiţia noastră umană, depăşind orice putere de imaginaţie.

"Crucea, chiar şi după învierea Fiului lui Dumnezeu, vorbeşte şi nu încetează să vorbească despre Dumnezeu Tatăl, care este în totalitate credincios şi fidel iubirii sale pentru om... A crede într-o astfel de iubire înseamnă a crede în milostivirea sa" (Ioan Paul al II-lea).

În al treilea rând, în duminica şi sărbătoarea de astăzi descoperim: o mare misiune.

Evanghelia din această duminică ne ajută să înţelegem pe deplin scopul şi valoarea acestui dar. Evanghelistul Ioan ne face să ne împărtăşim de emoţia pe care apostolii au trăit-o la întâlnirea cu Cristos după înviere.

Reflectând la întâlnirea lui Isus înviat cu apostolii şi ucenicii săi din Cenacol, atenţia noastră se opreşte asupra gestului Învăţătorului, care le transmite apostolilor speriaţi şi emoţionaţi misiunea de a fi la rândul lor miniştrii milostivirii divine. El le arată mâinile şi coasta cu semnele cuielor şi ale pătimirii şi le spune: "Aşa cum m-a trimis pe mine Tatăl şi eu vă trimit pe voi" (In 20,21). "Şi, suflând asupra lor, le-a spus: «Primiţi pe Duhul Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate»" (In 20,22-23).

Isus le încredinţează misiunea şi darul de a ierta păcatele, un dar care se revarsă din rănile mâinilor şi ale picioarelor şi mai ales din rana coastei străpunse de suliţă. De aici porneşte acea undă de milostivire ce coboară asupra omenirii întregi.

Totul e legat de inima lui Cristos. Inima sa preasfântă a oferit totul: răscumpărarea, mântuirea şi sfinţirea.

Din această inimă, plină de iubire, sfânta Faustina vede cum se desprind cele două raze de lumină care iluminează lumea, două raze care, după cum i-a descoperit însuşi Isus, cel milostiv, reprezintă sângele şi apa care au ţâşnit din coasta sa străpunsă de suliţă (Jurnal, 132).

Sângele vorbeşte despre sacrificiul de pe Golgota şi despre misterul Euharistiei; apa, după bogata simbologie a sfântului evanghelist Ioan, ne duce cu gândul la sfântul Botez şi la darurile Duhului Sfânt (cf. In 3,5; 4,14).

Prin misterul acestei inimi rănite, aşa cum se poate vedea pe imaginea milostivirii divine, prezentată de vizionara Kowalska, nu încetează să se răspândească asupra oamenilor timpurilor noastre razele mângâietoare şi regeneratoare ale iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Cine le descoperă, acela cu adevărat se adapă din izvorul mântuirii veşnice, din iubirea fără margini a lui Dumnezeu.

Devoţiunea către inima preasfântă a lui Isus nu este altceva decât manifestarea iubirii lui Dumnezeu către noi, prin Isus Cristos şi în acelaşi timp devine cultul iubirii noastre către Dumnezeu şi către toţi oamenii.

Isuse, mă încred în tine este rugăciunea care exprimă cu adevărat sentimentele sfintei Faustina şi în acelaşi timp sentimentele papei Ioan Paul al II-lea, îndrăgostitul de milostivirea divină, arătată lumii prin Isus Cristos.

În această zi a credinţei, exprimată de apostolul Toma în urma întâlnirii sale cu Isus Cristos şi cu ceilalţi apostoli; în această zi a îndurării divine, instituită de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în atmosfera victoriei pascale şi a iubirii totale; şi noi, noi, cei care avem bucuria de a retrăi întâlnirea noastră cu Cristos cel viu, pacea şi bucuria noastră, aici, în biserica noastră, ca într-un Cenacol adevărat, mărturisim din inimă cu apostolul Toma, cu ceilalţi apostoli, cu sfânta Faustina şi cu venerabilul papă Ioan Paul al II-lea, aceeaşi credinţă şi iubire: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Isuse, mă încred în tine! Tu eşti speranţa noastră pentru o lume mai bună!

Tuturor ascultătorilor Radioului Iaşi şi tuturor credincioşilor noştri: Pace vouă! Cristos a înviat!

11 aprilie 2010

Ep. Petru Gherghel

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
359 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 2-a a Paştelui:

Anul C
15 aprilie 2007 - Pr. Isidor Mocanu
7 aprilie 2013 - Pr. Iosif Dorcu
3 aprilie 2016 - Pr. Alois Fechet
28 aprilie 2019 - Pr. Iulian Faraoanu

[ Index predici şi predicatori ]