Anul C
Duminica a 4-a din Advent

Mih 5,2-5a; Ps 79; Evr 10,5-10; Lc 1,39-45

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Timpul aşteptării, specific perioadei Adventului, se apropie de sfârşit. În jurul nostru, pregătirile pentru sărbătoarea Naşterii Domnului se desfăşoară cu repeziciune. Multă agitaţie, luminiţe şi colinde la tot pasul. În această atmosferă, frumoasă de altfel, vă propun să ne oprim puţin şi să medităm la ceea ce va da cu adevărat sens sărbătorii pe care, doar peste câteva zile, o vom celebra.

Una dintre provocările de acest moment ar trebui să fie modul în care suntem pregătiţi sufleteşte să-l primim pe Cuvântul făcut trup în vieţile noastre. Ar trebui să ne întrebăm cu seriozitate despre ce fel de loc va găsi el aici, la noi, în mine?!

Un pictor prestigios, Holman Hunt terminase de puţin timp una dintre operele sale. Tabloul îl reprezenta pe Isus în faţa unei uşi. Înainte să-l expună, cunoscutul pictor a dorit să audă părerea unor prieteni de-ai săi. Toţi au admirat frumuseţea figurii divine a lui Isus, solemnă şi respectuoasă în faţa unei uşi întunecate. Nimeni nu găsea vreo greşeală însă unul dintre ei a observat ceva neobişnuit: "Maestre mi se pare că lipseşte ceva la uşa casei. Cum se poate intra dacă nu există clanţă?" Pictorul a răspuns: "Prietene, ai dreptate, nu am pictat clanţă la uşa casei. Însă, aminteşte-ţi că uşa la care bate Isus se poate deschide numai din interior!"

Iată, iubiţi credincioşi şi dragi radioascultători, aceasta este provocarea la care trebuie să răspundem: care este atitudinea noastră în faţa lui Dumnezeu care vine, în faţa lui Dumnezeu care doreşte să viziteze pe poporul său, în faţa lui Dumnezeu care doreşte să împlinească aşteptarea şi speranţele noastre?

Răspunsul la această întrebare constituie cheia de interpretare a celor trei lecturi pe care Biserica le propune pentru Liturghia de astăzi.

Profetul Miheia, care a trăit cu 800 de ani înainte de Cristos, spune că eliberatorul lui Israel se va naşte în Betleem. În sens istoric, Mesia se va naşte din vechea dinastie a lui David însă originea lui este din veşnicie. După perioada sclaviei babilonice, însuşi Dumnezeu, care nu şi-a părăsit niciodată poporul, va interveni pentru a-l elibera. Profetul Miheia vorbeşte despre distrugerea regatelor din nord şi din sud ca pedeapsă a păcatelor. Orice păcat este o nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu. Orice păcat îl supără pe Dumnezeu însă păcatul nerecunoştinţei îl supără cel mai mult, de aceea profetul ţine să specifice că pedeapsa va dura până când aceea care trebuie să nască va naşte. Îl va naşte pe acela care va fi Euharistie, adică aducere de mulţumire. Cel ce se naşte din cea mai mică dintre cetăţile lui Iuda, va fi mic în iesle şi în pâinea euharistică, smerit, dar va deveni mare prin jertfa de mulţumire. El va fi mulţumirea noastră veşnică adusă Tatălui ceresc în care îşi va găsi toată bucuria, fiindcă măreţia lui se va extinde cu pace până la marginile pământului. Betleem înseamnă casa pâinii. Stăpânitorul care se va naşte aici este pâinea coborâtă din cer (cf. In 6,26-70) menită să dea sens vieţii noastre de pe pământ spre a dobândi învierea şi viaţa veşnică, făcând din pâinea noastră cea de toate zilele trupul său euharistic spre a fi mulţumirea noastră veşnică în faţa Tatălui ceresc.

În cea de-a doua lectură, luată din Scrisoarea către Evrei, avem cuvântul lui Dumnezeu de pe buzele unui israelit pios din Psalmul 40 care ne asigură că lui Dumnezeu nu-i mai sunt pe plac jertfele Vechiului Testament. Aflând acest lucru, israelitul îi mulţumeşte lui Dumnezeu fiindcă l-a eliberat într-un mod plăcut de neplăcerile proprii. Acest om şi-a dat seama că mijlocul cel mai bun de a-i mulţumi lui Dumnezeu constă într-o dăruire personală, totală, făcută cu toată generozitatea. Psalmul vorbeşte despre Cel care trebuie să vină. Cine este acesta? Desigur: Mesia. Fiindcă, ceea ce este în planul lui Dumnezeu este mai mult decât sigur, Mesia îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că i-a pregătit un trup. Fiul veşnic al Tatălui - în care sunt ascunse toate comorile infinite ale dumnezeirii (cf. Col 2,3) - mulţumeşte pentru trupul de carne care nu valorează nimic singur. Desigur, fiindcă deşi este mic, mult mai mic decât Betleemul, îi dă posibilitatea lui Isus să ia forma celui care slujeşte (Fil 2,7) şi se supune total voinţei Tatălui, din iubire faţă de oameni. Mulţumirea lui Isus faţă de Tatăl, pentru că i-a pregătit un trup, cuprinde trupul euharistic, dar şi trupul mistic, adică Biserica. Pentru aceasta ne îndeamnă autorul Scrisorii către Evrei să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu "fiindcă noi am fost sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos, adusă o dată pentru totdeauna".

Dacă am fost sfinţiţi prin jertfa lui Cristos în sânul trupului său mistic, în Biserică, atunci, unde este bucuria trăirii noastre în viaţa cea nouă? Unde este binecuvântarea şi mulţumirea noastră faţă de el? Răspunsul îl găsim în evanghelie, uitându-ne la Maria. Ea este modelul de disponibilitate, este cea care ne învaţă ce înseamnă să fim cu adevărat disponibili pentru fericirea noastră. Îl duce pe Mântuitorul la Elisabeta, este tabernacolul viu, este misionară a Cuvântului întrupat, este calea regală prin care Dumnezeu a ales să ni-l trimită pe Isus Cristos. Să o contemplăm pe Maria: mică, umilă, anonimă, devine regină, însă, înainte de toate ea este mamă, născătoare de Dumnezeu.

Mai bună decât orice scenă pur istorică, mai bună decât orice discurs cu caracter teologic apare în acest cadru vizita pe care sfânta Fecioară Maria o face verişoarei sale Elisabeta, o vizită de mulţumire şi de laudă adusă lui Dumnezeu pentru destinul lui Israel şi al tuturor neamurilor. Rudenia este reflexul unirii celor două căi reprezentate prin intermediul Elisabetei şi al lui Ioan. Elisabeta preamăreşte măreţia Mariei, a fiinţei dedicate total aducerii de mulţumire; Ioan preamăreşte venirea lui Mesia tresăltând de fericire. Deşi toţi sunt oameni, ei inaugurează împărăţia lui Cristos în care singura ocupaţie a moştenitorilor va fi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Elisabeta mai este şi simbolul Vechiului Testament care şi-a încheiat drumul. Despre ea, ca de altfel despre multe alte mame ale poporului său, se spune că era sterilă şi bătrână (Lc 1,6-7). Închisă în posibilităţile sale, istoria lumii este aridă, sterilă, îmbătrânită... Dumnezeu intervine şi o face rodnică, o întinereşte mereu. Omenirea este incapabilă să schimbe acest hotar al vieţii naturale, dar contribuie prin aducere de mulţumire. Prin zămislirea lui Isus în sânul feciorelnic al Mariei prin puterea Duhului Sfânt, calea dumnezeirii se intersectează cu calea omenirii şi viaţa capătă un nou sens: supranatural, al harului. Maria este binecuvântată între femei fiindcă în ea, rodnicia întregii noastre istorii, reflectată în rodnicia femeii, este asumată în însăşi "rodnicia lui Dumnezeu care dă naştere Fiului în formă umană".

Maria nu a primit o listă, o serie întreagă de propuneri ori de adevăruri, nu a primit o doctrină. Ea s-a angajat numai faţă de un cuvânt, numai de un simplu cuvânt, fără mărturii convingătoare, un cuvânt care nu i-a prezentat nici un fel de certitudini, şi a obligat-o de a face o lungă călătorie pentru a descoperi imprevizibilul aşa cum este el. Maria a crezut în împlinirea cuvintelor Domnului. Sfânta Fecioară nu este o făptură care "ştie", ci o făptură care "crede". Ea crede, nu cere explicaţii. Nu are la îndemână răspunsurile pentru toate întrebările. Se încrede mai mult în Dumnezeu, care ajută întotdeauna pe acela care îşi pune toată speranţa în el. Această comportare este cuprinsă sub numele de credinţă. Ceea ce din punct de vedere omenesc este limitat, atunci când intervine Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

În felul acesta, Maria devine icoana Bisericii care, în credinţă, îl primeşte pe Mântuitorul. Maria este imaginea a ceea ce noi înşine trebuie să fim, iar bucuria ei trebuie să fie şi a noastră, deoarece această bucurie este caracteristica vieţii mesianice, pentru că ea, bucuria, semnalează apropierea "Celui care va veni", aşa cum cântăm la novena de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Sfânta Fecioară Maria este calea regească prin care a venit la noi Mântuitorul şi, aşa cum spunea şi sfântul Bernard, noi înşine trebuie să căutăm să mergem spre Mântuitorul nostru, pe aceeaşi cale pe care el a venit la noi. Amin.

20 decembrie 2009

Pr. Cristinel Farcaş

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
393 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 4-a din Advent:

Anul C
24 decembrie 2006 - Pr. Iosif Dorcu
23 decembrie 2012 - Pr. Adrian Blăjuţă
20 decembrie 2015 - Pr. Claudiu Dumea
23 decembrie 2018 - Pr. Adrian Blăjuţă

[ Index predici şi predicatori ]