Sfinţii Petru şi Paul, ap.

Fap 12,1-11; Ps 33; 2Tim 4,6-8.17-18; Mt 16,13-19

Nu de mult, o tânără spunea: "Ştiu că sunt slabă, că nu pot multe, că mă enervez în limitele mele. Ce ar trebui să fac? Cum să mă raportez la lume, la cei de lângă mine? Nu sunt bună de nimic, nu pot să mă concentrez, nu mai am putere în rugăciune, parcă şi Dumnezeu m-a lăsat baltă". Acestea şi multe altele le spunea într-un moment de dificultate, de încercare provocat de unul dintre cei mai buni prieteni pe care-i avea şi în care-şi pusese toată încrederea, dar care a trădat-o, a acuzat-o de cele mai urâte lucruri, i-a ştirbit demnitatea şi, astfel, a debusolat-o. Se întreba: să-l dispreţuiască şi să se expună riscului de a greşi, de a urî sau cu timpul, întărită de harul lui Dumnezeu, să-l ajute, să-i demonstreze contrariul din iubire creştină ca să-şi revină şi, astfel, să se întărească şi pe sine. Şi a ales a doua variantă, deşi i-a fost greu.

Iubiţi credincioşi, este cazul unui om care voia să lupte, să fie responsabil de darurile primite de la Dumnezeu, dar câţi sunt aceia (poate şi noi ne numărăm printre ei) care abandonează orice fel de implicare, de misiune, de angajare pentru simplul fapt ca într-o bună zi şi-au spus că nu sunt buni, că sunt prea slabi, că nu este pentru ei o lucrare sau alta, că nu se merită, ş.a.m.d. Astăzi, sfânta Biserică ne propune spre luare aminte exemplul de viaţă şi de credinţă a doi oameni, sfinţii Petru şi Paul, care demonstrează că slăbiciunea omenească, de multe ori incapabilă de a acţiona singură şi fără riscul de a greşi, poate fi transformată de harul lui Dumnezeu într-un stâlp de susţinere a Bisericii lui Cristos şi a membrilor ei.

Cine sunt ei? La început nişte necunoscuţi, fără importanţă, fără merite deosebite, amestecaţi în comunul vieţii. Petru, un simplu pescar pe lacul sau Marea Galileii, ducându-şi viaţa de azi pe mâine din această umilă meserie, fără să exceleze printr-o viaţă exemplară, fie în familie (despre care evanghelia ne pomeneşte doar de fratele său Andrei şi de soacra sa), fie în comunitatea din Cafarnaum, cu un caracter îndoielnic, dar care iese din anonimat datorită chemării Fiului lui Dumnezeu de a fi pescar de oameni şi a îndemnului fratelui său Andrei care i-a spus că l-a găsit pe Mesia. Această deschidere i-a schimbat treptat viaţa. Paul, mai elevat, fiu de fariseu (partidă căreia Cristos a avut multe să reproşeze), venit din diaspora, de la Tars, şcolit la şcoala lui Gamaliel, un înrăit apărător al spiritului raţional al Legii mozaice care l-a făcut indiferent la moartea diaconului Ştefan şi unde s-a oferit ca martor (ne aducem aminte că acuzatorii şi-au pus hainele la picioarele lui când l-au ucis cu pietre). Dar nu s-a oprit aici. Cu împuternicire de la arhierei, a început să-i persecute cu furie pe creştini, să-i arunce în închisori, să facă prăpăd, aşa cum el însuşi va spune mai târziu, plin de râvnă falsă se îndrepta spre Damasc pentru a-şi continua lucrarea. Dar pe acest drum Cel pe care el îl persecuta intervine, îl dărâmă cu lumina harului său şi-l transformă treptat în instrument de propovăduire al adevărului evangheliei.

Fiecare dintre noi are istoria lui, cât de buni sau mai puţin buni suntem, câtă credinţă sau necredinţă este în noi, cât suntem de capabili sau incapabili şi peste toate planând dubiul neîncrederii în forţele proprii. Nu trebuie să ne speriem şi să facem drame. Dumnezeu ne cunoaşte cel mai bine şi cheamă pe fiecare după cât poate să facă. Prin Botez, prin celelalte sacramente, prin sfânta Liturghie, Cristos ne invită, ne cheamă în fiecare zi la misiune pentru a ne da seama de importanţa ei în viaţă. Nu ne ia după merite fiindcă nu avem de la noi nimic, ci după capacitatea de a răspunde la har. Şi să nu credem că acceptând chemarea suntem imuni la greşeli sau că încercarea vieţii şi a credinţei va lipsi. Acceptarea înseamnă înscrierea la formare, la şcoala lui Isus. Petru este un exemplu. De multe ori a dat greş chiar alături de Cristos. Aproape cu neîncredere a aruncat mreaja în partea dreaptă la pescuirea minunată doar pentru că era Domnul. A început să se scufunde când Cristos i-a cerut să vină la el pe mare, pentru că îi era frică. De multe ori numai gura era de el, că în fapte era slab. Deşi văzuse şi cunoscuse puterea maestrului, a crezut că tăind urechea slugii îl va salva pe Cristos, cel care cu puţin timp înainte îi ceruse să vegheze şi să se roage, iar el a binevoit să doarmă. Deşi Isus le vorbise de cel puţin trei ori despre patimă, moarte şi înviere, şi el participase la alte trei învieri, tot s-a îndoit până nu l-a văzut cu ochii săi înviat. Iar în curtea marelui preot s-a lepădat de trei ori de învăţător, după ce tot el spusese că nu se va lepăda. Acesta este omul şi ce poate face cu propriile forţe, cu carnea şi sângele lui, dar, am auzit în evanghelie un crâmpei din strălucirea lui. Cu harul lui Dumnezeu Tatăl va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu cel viu, chiar dacă imediat după aceea îl va certa pe Cristos pentru ceea ce va veni, arătându-şi din nou limitele. Din toate acestea va trage învăţătură mai târziu.

În drumul vieţii noastre de credinţă putem întâmpina greutăţi, poate chiar mai mari. Necazurile, trădările, reticenţele, neîncrederea, slaba chibzuinţă, subiectivismul, frica şi multe altele sunt parte din natura slabă a omului coruptă de păcat. Cristos nu a venit pentru perfecţionişti, ci pentru a da posibilitatea de a accede la perfecţiune cu harul său, cu învăţătura sa, prin el însuşi. Acest lucru înseamnă formare de caracter, răbdare, perseverenţă, speranţă, curaj şi, nu în ultimul rând, credinţă, în ciuda piedicilor puse de aspectele interioare sau exterioare ale fiinţei noastre. Nu sunt excluse căderile. Nu trebuie să ne fie teamă. Ne ridicăm şi mergem mai departe, încrezându-ne mai mult în Dumnezeu. Nici sfântul Paul nu stătea mai bine. Avea un caracter dur, s-a certat şi cu Marcu, viitorul evanghelist, pentru că acesta nu era de acord cu planul său de evanghelizare. Acestea nu trebuie să ne facă să dăm înapoi. Urmărindu-i pas cu pas, vom vedea adevărata transformare şi implicare în viaţa Bisericii, transformare ce vine gradual pe măsură ce responsabilitatea lor creşte, iar mărturia mai coerentă şi bine închegată. Petru, după plânsul de căinţă, după tripla mărturisire de iubire faţă de Isus de după înviere pe malul lacului Genezaret şi după coborârea Duhului Sfânt la Rusalii se va schimba radical. El, fricosul, iese primul cu un curaj ieşit din comun şi dă mărturie despre Cristos cel viu, conduce Biserica şi organizează misiunea. Paul, după ce a stat trei ani în pustiu meditând, şi alţi 14 ani retras la Tars nu fără a-l mărturisi pe Isus, se întâlneşte cu Petru la Ierusalim recunoscându-i imediat primatul, după care începe şi el opera sa misionară întreprinzând trei călătorii lungi şi obositoare printre naţiunile păgâne, chemându-le la credinţă. Temperamentul său se echilibrează, trece prin foarte multe încercări care i-au primejduit chiar viaţa, dar s-a ridicat imediat şi a mers mai departe din râvnă pentru Cristos. Între Petru şi Paul se leagă o prietenie statornică mai ales după adunarea de la Ierusalim spre anul 50, când s-a dezbătut modul de primire a păgânilor în Biserică, prietenie care va dăinui în pofida incidentului de la Antiohia când Paul îl atenţionează pe Petru pentru atitudinea sa duplicitară, atitudine ce în intenţie nu avea alt scop decât să aplaneze conflictele. Şi limitele omului se simt din nou, dar de data aceasta, tratate cu responsabilitate. Petru recunoaşte cu umilinţă greşeala. Paul va spune din experienţă adevărul că în slăbiciune se arată puterea lucrătoare a lui Dumnezeu. Şi apoi vedem extraordinara muncă depusă de ambii pentru Cristos şi pentru evanghelie.

Noi, iubiţi fraţi şi surori în Cristos, de ce să ne baricadăm, de ce să luăm pe "nu" în braţe, de ce să abandonăm lucrarea la care suntem chemaţi? Putem invoca multe lucruri, raţiunea ne poate juca feste, iar slăbiciunea, bolile sau necazurile să pară mai tari decât voinţa noastră de a face bine. Nu trebuie să dezarmăm căci împreună cu Dumnezeu putem totul, chiar dacă mai târziu decât ne-am aştepta. Sfânta Tereza din Avila avea o vorbă: "Tereza singură e un nimeni, Tereza cu ceva bani poate să răzbată, dar Tereza împreună cu Dumnezeu face totul". El nu se dezminte de noi, iar odată ce ne-a încredinţat o misiune şi vrem să ne desăvârşim vocaţia la care suntem chemaţi, rămâne cu noi până la capăt dându-ne, astfel, cununa învingătorului pe care o aştepta şi Paul din închisoare.

Scriitorul francez, Victor Hugo, spunea: "Când voi merge în mormânt, voi putea spune împreună cu alţii. Mi-am sfârşit lucrul! Dar nu voi putea spune: mi-am sfârşit viaţa! Lucrul meu va începe iarăşi în dimineaţa viitoare. Mormântul nu este o cărare oarbă, ci un bulevard deschis. Se pierde aici în amurg şi se deschide dincolo în zorile unei noi vieţi!" Exemplul sfinţilor Petru şi Paul este elocvent. Lucrarea lor pământească s-a încheiat la Roma cu martiriul, pentru Petru în anul 64 prin crucificare cu capul în jos, pentru Paul spre anul 67 prin decapitare, dar nimic nu s-a blocat la acest nivel. Rămânând uniţi cu Biserica, ei ne vorbesc şi astăzi, peste timp, despre faptele minunate ale lui Dumnezeu săvârşite prin ei şi continuă să ne ajute prin mijlocirea lor. Amin.

29 iunie 2007

Pr. Toni-Mihăiţă Cântaciu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
408 accesări.

Alte predici pentru Sfintii Petru si Paul, ap.:

Anul C
29 iunie 2010 - Pr. Pavel Chelaru
29 iunie 2013 - Pr. Laurenţiu Dăncuţă
29 iunie 2016 - Pr. Felix Roca

[ Index predici şi predicatori ]