Anul C
Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Is 49,1-6; Fap 13,22-26; Lc 1,57-66.80

"A venit un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan. El a venit ca martor să dea mărturie despre lumină şi să-i pregătească Domnului un popor desăvârşit" (In 1,6-7; Lc 1,17), spune antifonul de la intrare.

De obicei sfinţilor li se sărbătoreşte ziua morţii, ziua naşterii pentru cer; excepţie fac doar sfânta Fecioară Maria şi Ioan Botezătorul.

Naşterea unui copil este întotdeauna o binecuvântare, un moment important şi fericit pentru orice familie. Pentru naşterea lui Ioan Botezătorul se bucură nu numai familia lui, ci Biserica întreagă: "Adevăr vă spun... nu s-a născut cineva mai mare decât Ioan Botezătorul", a spus Mântuitorul.

Într-adevăr, totul la el arată măreţia despre care vorbea Isus:

A fost mare în ceea ce priveşte naşterea: s-a născut dintr-o femeie care îşi pierduse orice speranţă de a deveni mamă şi i s-a pus numele de Ioan, adică "Dumnezeu are milă".

A fost mare în ceea ce priveşte misiunea pentru care s-a pregătit în rugăciune şi pocăinţă: "Pregătiţi calea Domnului... Împărăţia lui Dumnezeu este aproape"

A fost mare în ceea ce priveşte mărturia: o mărturie directă şi vizibilă pe malurile Iordanului: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii".

Iubiţi credincioşi, ziua de astăzi, care este o bucurie pentru Biserică, ne vorbeşte despre vocaţie, ne vorbeşte despre bucuria unui tată şi a unei mame pentru că au un copil căruia Dumnezeu i-a încredinţat o mare misiune, ne vorbeşte despre bucuria a 30 de diaconi pentru că peste câteva ore vor fi aleşi pentru misiunea de păstori ai poporului lui Dumnezeu.

Vocaţia părinţilor, vocaţia copiilor.

Vocaţia la viaţa de familie, vocaţia la slujirea preoţească.

Sunt conştient că deja la această oră vreun părinte şi-a încruntat privirea asupra fiicei adolescente căreia nu i-a acordat vreo permisiune, sau s-a enervat pe cel mai mic copil care este foarte capricios şi niciodată nu vrea să fie ordonat.

Cât de fascinantă şi de migăloasă este munca aceasta de educare a copiilor, mai ales astăzi când parcă acestora din urmă le lipseşte orice idee despre viitor şi nu văd viaţa ca pe o vocaţie, ci ca pe o întâmplare sau un risc.

Iată, astăzi aş vrea să vă invit să le deschideţi copiilor orizonturi de speranţă. Aceşti copii ai voştri, pe care îi iubiţi atât de mult, sunt iubiţi mai înainte şi cu o iubire infinită, de Dumnezeu Tatăl: de aceea sunt chemaţi la viaţă, la fericirea pe care Isus o anunţă în evanghelia sa. Vocaţia este calea care duce la bucurie, căci acesta este planul lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi: să fim fericiţi.

Aşadar, nu vă temeţi: Dumnezeu cheamă numai pentru a ne face fericiţi în orice stare de viaţă: căsătorie, viaţă consacrată, slujire preoţească... Toate acestea pot fi un mod de a trăi vocaţia creştină dacă sunt motivate de iubire şi nu de egoism, dacă aceasta comportă o dăruire definitivă, dacă criteriul şi stilul de viaţă zilnică este cel al evangheliei.

Prima vocaţie despre care vreau să vă vorbesc este a voastră, iubiţi credincioşi, aceea de a fi soţ sau soţie, tată sau mamă.

Iubirea este cea care vă uneşte. Dar inerţia vieţii cu frenezia şi plictiseala ei, obişnuinţa convieţuirii, faptul că fiecare este mai degrabă sau mai târziu o deziluzie pentru celălalt atunci când apar şi se întăresc defecte şi răutăţi, toate acestea vă fac poate să uitaţi binecuvântarea lui Dumnezeu din ziua căsătoriei, de a vă iubi, de a trăi împreună, de a da naştere la copii şi de a-i educa.

Ştiţi bine că iubirea care v-a condus la Căsătorie nu se reduce la emoţia unei perioade puţin euforică, nu este numai o atracţie pe care timpul o consumă. Iubirea conjugală este chemarea voastră. Căsătoria nu este numai hotărârea unui bărbat şi a unei femei: este harul care atrage două persoane mature, conştiente, mulţumite, să dea un chip definitiv propriei libertăţi. Chipul celor doi care se iubesc ne descoperă ceva din misterul lui Dumnezeu.

Păstraţi frumuseţea iubirii voastre şi perseveraţi în vocaţia voastră. Aceasta înseamnă o concepţie de viaţă care încurajează fidelitatea, vă susţine în încercări şi deziluzii, vă ajută să depăşiţi eventualele crize fără a le considera iremediabile, vă dă siguranţa că Domnul este prezent, vă dă răbdarea plină de umilinţă de a vă lua zilnic crucea proprie.

Nu întotdeauna condiţiile de viaţă, datoriile familiale, sănătatea, vă ajută să vă trăiţi această vocaţie. Căutaţi atunci liniştea, rugăciunea împreună: o rugăciune simplă pentru a-i mulţumi Domnului, pentru a-i cere binecuvântare pentru voi, pentru copiii voştri, pentru prieteni. Profitaţi de unele date importante (ziua căsătoriei, ziua botezului copiilor, aniversarea unei zile de doliu) pentru a o marca printr-un semn: o Liturghie la care participă toată familia, vizita la un sanctuar, o scrisoare în care să scrieţi tot ceea ce nu poate rosti gura.

Găsiţi un timp să vorbiţi între voi fără a vă înţepa la orice idee, recunoscându-vă greşelile şi cerându-vă scuze, bucurându-vă de binele făcut.

Vocaţia voastră de a educa este binecuvântată de Dumnezeu. A educa este la fel cu a semăna: rodul nu este garantat şi nu este imediat, dar cu siguranţă, dacă nu se seamănă, nu se culege. Cu răbdare şi iubire, dar şi cu fermitate voi sunteţi colaboratorii lui Dumnezeu pentru ca fiecare să-şi realizeze propria vocaţie. A educa este o slujire umilă şi o muncă formidabilă!

Voi, părinţilor, simţiţi responsabilitatea de a vă îngriji de fericirea copiilor voştri: sunteţi dispuşi să daţi mult, uneori prea mult, "numai să fie fericit". Acest lucru devine un motiv de nelinişte, de sentimente de vinovăţie, de exasperare atunci când nu reuşiţi să obţineţi de la ei ceea ce doriţi. Dar nu trebuie să vă simţiţi întotdeauna vinovaţi pentru toate greşelile şi nefericirea copiilor.

Vorbeam zilele trecute cu un profesor care îmi spunea: "Am cunoscut odată un băieţel. Când avea şapte ani, acest băieţel a făcut o greşeală care l-a marcat profund. El a intrat într-un magazin şi a încercat să fure nişte bomboane. Încercarea nu a reuşit, dar, în loc să fie predat la poliţie, i s-a spus să meargă acasă şi să le povestească părinţilor ce s-a întâmplat. Această sarcină a fost mai grea decât tot ceea ce făcuse până atunci. Prin minte i-au trecut o multitudine de gânduri: să-şi rupă mâna intenţionat, să se arunce în faţa unei maşini sau să facă orice altceva, numai să nu aibă acea conversaţie cu părinţii. Dar conversaţia a avut loc. Reacţia tatălui a fost imediată: «Fiul meu este un infractor». Aceste cuvinte au produs răni profunde. Au fost cuvinte extrem de teribile, dar erau adevărate: infractor la şapte ani. În timp ce băiatul plângea, mamei nu i-au trebuit decât câteva secunde să schimbe verdictul: «Copilul meu nu este un infractor; el va deveni preot».

Acel băiat am fost eu, iar răspunsul mamei a fost o lecţie despre iubire. Şi tatăl meu mă iubea, mă iubea îndeajuns încât să spună adevărul. Am făcut ceva care, pentru moment, m-a definit ca hoţ. Dar el nu a spus întregul adevăr; mama a fost cea care a văzut potenţialul meu, a văzut ce pot face şi nu doar ceea ce am făcut. Acum se dovedeşte că amândoi au greşit: nu am devenit nici preot, nici infractor, ci profesor, dar felul în care m-a iubit mama atunci m-a învăţat multe despre cum să mă iubesc pe mine însumi".

Unii părinţi se tem ca nu cumva copilul lor să se îndrepte spre slujirea preoţească. Ce-l aşteaptă pe fiul meu, dacă va fi preot? Va fi fericit? Va fi singur? Astăzi vor fi hirotoniţi preoţi 30 de tineri. Aş vrea să răspund că viaţa preotului de astăzi şi de mâine, precum şi cea de ieri, este o viaţă creştină: de aceea cine vrea să fie un preot bun îşi va duce crucea în fiecare zi, aşa cum faceţi şi voi, într-o dăruire care nu va fi mereu gratificată cu recunoştinţă şi rezultate, ci va întâlni şi critici, neînţelegere în mijlocul multor alte datorii ale stării.

Mulţi oameni, când se gândesc la preoţia catolică o văd reductiv, ca pe o renunţare, ca viaţa unuia care nu se căsătoreşte, şi nu văd ceea ce face frumoasă viaţa unui preot şi-l face fericit într-un mod unic.

Preotul trăieşte din relaţiile pe care le are cu ceilalţi oameni: îşi dăruieşte timpul persoanelor. Nu se îngrijeşte de celelalte lucruri decât în mod secundar. Îşi petrece timpul întâlnind oameni: pe copii şi bătrâni, pe tineri şi adulţi, pe bolnavi şi sănătoşi, pe cei care ţin la el şi-l ajută şi pe cei care-l critică şi-şi bat joc de el. Este o experienţă umană extraordinară. Şi întâlneşte persoanele nu pentru a le vinde ceva, nu pentru a trage vreun avantaj, nu din curiozitate, nu aşa cum se întâlneşte un client, ci pentru a se îngriji de viaţa lor, de vocaţia lor de fii ai lui Dumnezeu. Oamenii îşi deschid uneori inima în faţa preotului aşa cum nu o fac în nici o altă împrejurare pentru a li se semăna cuvântul adevărului, al speranţei vieţii veşnice, al vindecării prin iertare.

Preotul trăieşte o libertate extraordinară: s-a oferit Bisericii de aceea nu se alipeşte de acest pământ; s-a încredinţat episcopului şi tocmai în această ascultare trăieşte o mare libertate, dispune de timpul său pentru a sluji, se foloseşte de calităţile sale pentru binele comunităţii. El celebrează pentru sine şi pentru lume misterele mântuirii, oferă lumii harul de a intra în viaţa veşnică, acea comuniune cu Isus, dă mărturie prin viaţa sa că împărăţia lui Dumnezeu vine ca un bob de grâu care moare pentru a aduce rod.

La sfârşitul vieţii sale, preotul, privind înapoi, va simţi părere de rău pentru mizeriile sale şi se va întrista văzându-se inadecvat pentru misiunea pe care a avut-o, dar nu-i va lipsi incomparabila mângâiere că a oferit oamenilor pâinea vieţii veşnice, sfânta Împărtăşanie, şi îmbrăţişarea iertării lui Dumnezeu în sfânta Spovadă.

Sunt sigur că mulţi părinţi înţeleg ce mare har este darul Preoţiei şi se bucură dacă un fiu de-al lor simte atracţie pentru acest drum: vă asigur că nu-i va lipsi bucuria dacă va fi un preot bun.

Frumuseţea creştină a vieţii unui preot bun şi harul extraordinar pe care-l reprezintă un preot sfânt pentru o comunitate trebuie să ne sugereze tuturor să ne rugăm ca în comunităţile noastre să nu lipsească preoţii: "Rugaţi-l pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său" (Lc 10,2), sau să spună: "Doamne, dacă vrei, trimite-mă pe mine" (Is 6,8).

Putem să ne rugăm astfel:

Dumnezeule Tată atotputernic, însoţeşte şi sfinţeşte cu harul tău pe aceşti 30 de preoţi noi sfinţiţi, te rugăm să trimiţi mereu lucrători ai evangheliei pentru dieceza noastră în care ai făcut atâtea minuni şi pentru întreaga Biserică. Te rugăm prin mijlocirea Mariei, mama ta, patroana diecezei noastre.

Te rugăm pentru comunităţile noastre să aibă părinţi plini de credinţă, asemenea sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, care să radieze bucuria de a fi creştini în ciuda dificultăţilor, a înfrângerilor, a persecuţiilor. Chiar dacă societatea noastră ar fi impregnată de evanghelie, dacă răstignitul ar fi pus la loc de cinste în familii, în şcoli, în birouri şi dacă în fiecare duminică bisericile ar fi pline, ar mai fi încă multe de făcut, cuceririle pentru împărăţia lui Dumnezeu nu s-ar termina.

Te rugăm să reverşi în tinerii noştri pe Duhul tău Sfânt pentru a fi atraşi de urmarea lui Cristos şi cu toţii să fim perseverenţi în bine împlinindu-ne vocaţia şi ajungând la bucuria veşnică şi perfectă pe care o pregăteşti pentru fiii tăi iubiţi. Amin.

24 iunie 2007

Pr. Cristinel Fodor

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
410 accesări.

Alte predici pentru Nasterea Sf. Ioan Botezatorul:

Anul C

[ Index predici şi predicatori ]