Anul C
Duminica a 27-a de peste an

Hab 1,2-3;2,2-4; Ps 94; 2Tim 1,6-8.13-14; Lc 17,5-10

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Când citim sfintele evanghelii, remarcăm imediat că Isus aşteaptă de la cei care vin în contact cu el în primul rând credinţa. "Ai încredere, fiică, credinţa ta te-a mântuit". Pe orbul Bartimeu din Ierihon îl întreabă ce doreşte: "Învăţătorule, să văd". "Mergi, credinţa ta te-a salvat". Credinţa, când o constată la cei din jur, îi smulge cuvinte de admiraţie: "Adevăr vă spun, n-am găsit atâta credinţă nici în Israel". "Femeie, mare este credinţa ta; facă-se după cum ai crezut". Şi invers, lipsa de credinţă, îndoiala, îl întristează şi îi smulge cuvinte de reproş: "Oameni cu puţină credinţă, pentru ce v-aţi îndoit?" Sau, cum am auzit în evanghelia de astăzi: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui dud: dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare, şi el v-ar asculta".

Credinţa este darul lui Dumnezeu pe care omul îl poate accepta sau îl poate refuza. De aceea vedem în jurul nostru oameni care cred şi oameni care nu cred, sau altfel spus, oameni care acceptă credinţa şi oameni care refuză credinţa.

Sfântul Ioan Gură de Aur îl propune pe tâlharul răstignit la dreapta lui Cristos drept omul care acceptă credinţa în ultima clipă. Acest tâlhar, după ce a furat toată viaţa, la urmă a furat şi paradisul! Nimeni înaintea lui nu a mai auzit vreodată o asemenea promisiune: "Astăzi vei fi cu mine în paradis". Nici Abraham, nici Isaac, nici Iacob, nici Moise, nici profeţii, nici apostolii. Tâlharul a intrat în paradis înaintea tuturor. Dar şi credinţa lui a întrecut-o pe a lor. Căci el l-a văzut pe Isus maltratat şi l-a adorat ca şi cum ar fi fost în mărire. L-a văzut prins în cuie pe o cruce şi l-a implorat ca şi cum ar fi fost pe un tron. L-a văzut condamnat şi i-a cerut un favor ca unui rege. "O, admirabil tâlhar! Ai văzut un om răstignit şi l-ai proclamat în el pe Dumnezeu".

Scrisoarea către Evrei ni-l propune pe Abraham ca model de om care crede în cuvântul lui Dumnezeu împotriva evidenţei minţii sale.

Şi iată şi momentul în care Abraham devine părintele celor care au credinţă. După ce se plânge că moare fără copii, Domnul îi spune: "Uită-te spre cer şi numără stelele dacă poţi. Aşa de numeroşi vor fi urmaşii tăi". I se promite un copil. Doi soţi în jur de o sută de ani, care de multă vreme ar fi putut să fie străbunici, să mai poată avea un copil! De neconceput pentru mintea omenească, dacă nu cumva chiar ridicol. Dar Abraham crede; nici urmă de îndoială. Chiar şi în momentul în care îşi ridică cuţitul asupra unicului său fiu, spre a-l jertfi, aşa cum i s-a cerut, el crede că Dumnezeu îşi va ţine promisiunea, şi că urmaşii lui vor fi numeroşi ca stelele de pe cer şi ca nisipul de pe ţărmul mării.

Sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani, comentează această situaţie de confruntare dramatică dintre raţiune şi supranatural din care se naşte credinţa: "Sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut, şi, astfel, a ajuns tatăl multor popoare. Şi fiindcă nu a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit - avea aproape o sută de ani -, nici la faptul că Sara nu putea să mai aibă copii. El nu s-a îndoit de promisiunea lui Dumnezeu, ci întărit prin credinţă a dat slavă lui Dumnezeu, fiind pe deplin încredinţat că ceea ce Dumnezeu promite, poate să şi împlinească" (Rom 5,18-21).

Ba mai mult, Abraham are curajul să creadă de unul singur, în mijlocul unei lumi necredincioase şi imorale. Ne amintim de târguiala pe care o face cu Dumnezeu în încercarea de a salva oraşul Sodoma: "Doamne, pentru 50 de drepţi nu vei cruţa Sodoma? Dar pentru 45, dar pentru 40, dar pentru 30, dar pentru 20, dar pentru 10?" Abraham nu se demoralizează pentru că avea o credinţă capabilă să mute munţii din loc.

Undeva într-o biserică un preot predica despre jertfa lui Abraham, despre credinţa acestui tată care din ascultare faţă de Dumnezeu a consimţit să-l sacrifice pe unicul său fiu, pe Isaac, deşi i-ar fi fost mai uşor să-şi împlânte cuţitul în propria inimă decât în trupul copilului său; unicul copil, obţinut la bătrâneţe dintr-o soţie sterilă şi în care trebuia să se împlinească profeţia: "Atât de numeroşi vor fi urmaşii tăi, ca stelele de pe cer, ca nisipul de pe ţărmul mării". Şi atunci, o femeie din popor, adânc impresionată de cele auzite, uitând că se afla în biserică a strigat:

- Dumnezeu nu ar fi putut să ceară aşa ceva unei mame.

Şi totuşi Dumnezeu i-a cerut acest lucru şi unei mame: iar această mamă este sfânta Fecioară Maria.

Vreau să vă prezint acum un al treilea model de acceptare a credinţei: este vorba de sfânta Fecioară Maria, pe care o cinstim în mod deosebit în această lună, iar astăzi, 7 octombrie, o sărbătorim ca regină a sfântului Rozariu.

Pe Abraham noi îl cinstim ca pe tatăl credinţei noastre. Pe sfânta Fecioară Maria o cinstim ca pe "Mama credinţei noastre". În ambele cazuri credinţa se referă la naşterea unui fiu.

Când Dumnezeu i-a promis lui Abraham că îi va da în stăpânire o ţară pe care el nu o cunoştea şi că acolo va avea un fiu din care, mai apoi, se va naşte un popor numeros, fiu pe care, la un moment dat, Dumnezeu cere să fie jertfit ca ardere de tot, el nu a avut altă garanţie decât cuvântul lui Dumnezeu. A crede în Dumnezeu a însemnat pentru el a-i accepta planurile. Şi datorită credinţei sale făgăduinţa făcută lui Abraham s-a împlinit.

Sfintei Fecioare Maria, i s-a cerut la Buna-Vestire să creadă într-un lucru şi mai potrivnic legilor naturii! Dumnezeu i-a făcut şi ei o făgăduinţă care cerea din partea ei o credinţă şi mai mare decât cea a lui Abraham. Dumnezeu îi făgăduieşte sfintei Fecioare Maria un fiu fără ca ea să cunoască bărbat, adumbrită fiind doar de Duhul Sfânt. Sfânta Fecioară Maria crede în cuvântul lui Dumnezeu şi datorită credinţei devine mama lui Isus.

Şi această credinţă a sfintei Fecioare Maria devine puternică şi matură când stă dreaptă, în picioare sub crucea lui Isus. Pentru a sta în această poziţie pe Calvar, a parcurs un drum lung al durerii, a făcut un antrenament îndelungat, susţinută de credinţă. Când Dumnezeu i-a cerut să fie mamă a lui Dumnezeu, sfânta Fecioară Maria a depus o iscălitură în alb; a acceptat cu anticipaţie toate suferinţele pe care Dumnezeu avea să i le înscrie în foaia vieţii sale. Şi spre deosebire de Abraham, Fiul ei nu a fost cruţat în ultima clipă, ci a fost jertfit pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, mai ales în ceasurile grele ale existenţei noastre, atunci când boala sau suferinţa muşcă fără cruţare din fiinţa noastră, când nu mai găsim un echilibru în viaţă, să ne ancorăm în cuvântul lui Dumnezeu aşa cum a făcut Abraham, şi mai ales, aşa cum a făcut sfânta Fecioară Maria. Dacă suntem cu adevărat credincioşi, credinţa va fi o stâncă solidă pentru picioarele noastre şi, oricare ar fi împrejurările vieţii, vom reuşi să avem întotdeauna o comportare creştină.

7 octombrie 2007 (transmisiune de la Viişoara)

Arhiep. Jean-Claude Périsset

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
497 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 27-a de peste an:

Anul C
3 octombrie 2010 - Pr. Mihai Budău
6 octombrie 2013 - Pr. Cristinel Fodor
2 octombrie 2016 - Pr. Claudiu Dumea

[ Index predici şi predicatori ]