Anul C
Duminica a 7-a a Paştelui

Fap 7,55-60; Ap 22,12-14.16-17.20; In 17,20-26

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

New Yorkul este o cetate imensă, toată lumea o ştie. Pentru ca să te poţi deplasa dintr-o parte în alta, cel mai bun mijloc este metroul. Mii de trenuri circulă ziua şi noaptea prin subsolul acestei cetăţi imense. Zeci de galerii merg în paralel, se suprapun, se intersectează şi sute de mii de oameni se deplasează în continuu pe sub această metropolă mare. Pentru ca totul să se desfăşoare normal, este nevoie ca în aceste artere ale metroului din New York să circule un sânge special, un sânge vital, care este curentul electric. Ce s-ar întâmpla dacă, din întâmplare, s-ar opri? Ar fi un dezastru. S-ar opri trenurile, s-ar opri computerele care le dirijează, s-ar stinge lumina care luminează staţiile şi galeriile, s-ar opri lifturile, s-ar opri scările rulante, totul s-ar bloca. Ar fi, cum spuneam, un adevărat dezastru. E ca şi cum cetatea ar muri, iar metroul s-ar transforma într-o imensă capcană mortală pentru milioane de oameni. S-a inventat chiar un cuvânt, care ar putea să reproducă un dezastru de genul acesta, şi specialiştii l-au numit blackout. Chiar s-a întâmplat odată un astfel de blackout. Era într-o seară rece de iarnă. Lumea care ieşea de la servici se grăbea, care mai de care, să ajungă acasă. Fluvii de oameni coborau pe scările staţiilor pentru ca să ia trenul într-o direcţie sau alta. Dintr-odată, o cortină neagră a coborât asupra întregului oraş. Totul s-a blocat. Cu aripi întunecate a coborât blackout-ul. Cel mai prăpădit dintre toate a fost trenul cu numărul 318. Se afla la câteva zeci de metri sub pământ şi întrucât frâna a fost bruscă au produs numeroase scântei, aşa încât motorul a început ca să fumege. Un fum acru şi înnecăcios a năvălit în galerie. "Fugiţi cât puteţi mai departe", strigă mecanicul, "pentru că e pericol de incendiu", şi spărgea în stânga şi în dreapta cu un ciocan ferestrele. Oamenii au început să ţipe. Urlete fără de sfârşit se auzeau în galeria care era înecăcioasă din cauza fumului. Primii au coborât încercând să caute şi să pipăie zidul galeriei. Dar s-au împiedicat de şinele de cale ferată şi au căzut. Cei care au venit au călcat peste ei. Care mai de care striga, unii blestemau, alţii înjurau, alţii s-au lăsat pradă disperării şi au început să spună: "Nu vom mai ieşi de aici". Un om între două vârste se îngrămădea şi el printre ceilalţi, dar dintr-odată şi-a adus aminte de un lucru pe care îl purta tot timpul la el. Era un lucru de nimic, o lanternă micuţă, cât un stilou, pe care o folosea pentru ca să vadă broasca în care să bage cheia de la uşă, întrucât îi scăzuse vederea şi cu greu reuşea să găsească calea de intrare în casă. A scotocit prin geanta lui de piele şi, printre hârtii şi resturile unui sandwich neterminat, iată că a găsit obiectul. Apasă pe întrerupătorul de plastic şi, dintr-odată, minune: se aprinde. Lumea aceea care urla şi se zvârcolea dintr-odată tace, pentru că întunericul, oricât de întunecat şi de dens ar fi, nu poate să învingă lumina, oricât de mică ar fi aceasta. Omul a ridicat lanterna şi a spus: "Veniţi după mine!". Şi oamenii s-au aşezat în şir indian şi îndată au găsit ieşirea.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Cortina neagră a istoriei umane a fost sfâşiată de Cristos, biruitorul păcatului şi al morţii, care s-a ridicat şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu în ceruri. Este adevărul pe care l-am proclamat şi l-am celebrat săptămâna aceasta, joi. Şi Sfânta Biserică, în pedagogia ei maternă, caută astăzi, prin lecturile pe care ni le propune la Sfânta Liturghie, să învigoreze în noi speranţa, să împrospăteze iubirea, că toţi cei care cred pentru cuvintele apostolilor despre Isusu Cristos, vor fi una şi că vor fi acolo unde Isus se află la dreapta lui Dumnezeu în ceruri. Este lucrul de care ne asigură însuşi Domnul, pentru că el se roagă în evanghelia pe care am ascultat-o astăzi: "Părinte, vreau ca acolo unde sunt eu să fie toţi cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pentru că tu m-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii". Este lucrul pe care l-a întrezărit Ştefan, care a încercat să se identifice cu Învăţătorul şi l-a urmat până la moarte, până într-acolo încât gesturile şi cuvintele lui finale sunt cele ale lui Isus de pe cruce: "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu. Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac".

Este realitatea despre care ne vorbeşte într-un limbaj atât de bogat cea de-a doua lectură pe care am ascultat-o din Cartea Apocalipsului. E vorba de participarea la roadele pomului veşnic şi la apa cea vie dătătoare de viaţă. Ne aducem aminte că atunci când primii oameni au păcătuit, ne spune Cartea Genezei, că Dumnezeu i-a scos afară din raiul pământesc, pentru ca nu cumva să se apropie de pomul vieţii şi să nu moară niciodată. Şi ne spune în continuare autorul Cărţii Genezei că Dumnezeu a pus la ieşire nişte heruvimi şi o sabie de foc în vâlvătăi, în aşa fel încât să fie apărat arborele vieţii. Iată că acum, când Isus este de-a dreapta lui Dumnezeu şi este gata să vină în curând pentru ca să dea răsplată fiecăruia după faptele sale, iată că se deschide accesul spre pomul vieţii, la care toţi cei care cred au de acum posibilitatea să se hrănească. Este momentul în care Cristos, mirele, îi invită pe cei care vor să vină şi să bea gratis din apa cea dătătoare de viaţă. Este vorba de apa Duhului său, care izvorăşte din pieptul său, după cum spune el însuşi în Evanghelia după sfântul Ioan, în ziua cea mare a sărbătorii dedicării templului, când se afla în templu şi a strigat: "Celui care crede, râuri de apă vie îi vor izvorî din piept, spune Domnul". Şi comentează evanghelistul Ioan, că aceasta o spunea despre Duhul Sfânt, pe care avea să-l dăruiască tuturor celor care vor crede, pentru că încă nu li-l dăduse pe Duhul cel Sfânt.

Iată, iubiţi fraţi, de ce aş vrea să ne întoarcem asupra lecturilor pe care le-am ascultat şi să aprofundăm acest fundament al speranţei şi al credinţei noastre asupra căruia ne îndeamnă Sfânta Biserică să revenim, tocmai pentru ca să găsim această ieşire din marasmul întunecat al existenţei noastre de fiecare zi.

Sfânta evanghelie este luată din ceea ce specialiştii numesc Rugăciunea sacerdotală a lui Isus Cristos. Este capitolul 17 din Evanghelia după sfântul Ioan. Este rugăciunea pe care Isus o face în momentul cel mai solemn al vieţii sale, după ce a stat împreună cu discipolii săi la Cina de pe Urmă, după ce ne-a încredinţat porunca cea nouă a iubirii şi înainte de a coborî spre grădina Ghetsemani, pentru ca să înceapă ora, ceasul pătimirii, morţii, dar şi al învierii şi glorificării sale. Şi în acest moment, ne spune sfântul Ioan, că Isus a luat atitudinea Marelui Preot. Şi-a ridicat privirea spre cer şi a început să se roage: "Tată". Şi se roagă mai întâi pentru glorificarea sa. Se roagă apoi pentru discipolii săi. Fragmentul pe care l-am ascultat noi este tocmai încheierea acestei rugăciuni, când Isus spune că se roagă nu numai pentru discipoli, dar se roagă şi pentru toţi aceia care vor fi crezut într-însul pentru cuvântul discipolilor săi. Şi se roagă ca ei să fie una. E vorba nu de o unitate ideologică, e vorba nu de o unitate sociologică, este vorba de o unitate vitală, pentru că modelul este acela al unităţii şi al legăturii dintre Tatăl şi Fiul. "După cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, aşa să fie ei una". Iar această unitate a lor va fi o sfidare pentru toată lumea. "Ca să creadă lumea că tu m-ai trimis".

De aceea se roagă Isus pentru ei să creadă, pentru că el le-a dat gloria şi pentru că discipolii au crezut, au văzut această glorie şi-l roagă pe Tatăl tocmai ca să-i facă pe toţi părtaşi de viziunea acestei slave a sale, pentru că Dumnezeu l-a iubit pe el mai înainte de întemeierea lumii. Este, însă, o provocare, aceasta, care va scinda lumea. Pentru că vor fi unii care nu vor fi crezuţi, dar cei care vor fi crezut, aceia sunt chemaţi ca să fie acolo unde el este, la dreapta Tatălui.

Este ruptura care s-a produs încă de la început în Biserică, este evenimentul pe care ni-l relatează prima lectură din Faptele Apostolilor, Biserica, chiar de la început. Este experienţa pe care o face diaconul Ştefan, primul dintre martiri. Şi acolo am văzut cum s-a împărţit lumea. El a fost acela care l-a auzit, l-a ascultat şi a crezut în Cristos, de aceea are posibilitatea să vadă cerurile deschise şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Dar cei care nu l-au auzit şi-au astupat urechile, spune sfântul Luca în acest fragment pe care l-am ascultat astăzi, au pus mâna pe pietre şi l-au ucis pe cel care a văzut pentru că a crezut în Isus Cristos.

De aceea, cea de-a doua lectură ni-l prezintă pe Cristos ca venind ca judecător, ca să-l răsplătească pe fiecare după faptele sale, pentru că el este începutul, adică el este Alfa, el este cel dintâi, el este acela pe care Dumnezeu l-a iubit mai înainte încă de întemeierea lumii. Dar el este şi sfârşitul, este Omega. Este cel din urmă, este sfârşitul, adică împlinirea, este cel care şade de-a dreapta lui Dumnezeu. El este modelul unic după care trebuie să se conformeze omul. Şi-l avem tocmai model pe sfântul Ştefan, care spuneam că se identifică cu Isus în gesturi şi în cuvine, până la sfârşitul vieţii sale. El este acela care dăruieşte viaţa, viaţa pe care o trăieşte el în comuniunea Tatălui şi a Fiului, este viaţa pe care le-o comunică discipolilor săi şi tuturor acelora care vor crede pentru cuvântul lor. Este viaţa Tatălui şi a Fiului, pe care le-o comunică oamenilor de bună voinţă.

Iată de ce, iubiţi fraţi, la această Sfântă Liturghie, adorându-l pe Cristos, începutul şi sfârşitul, îl rugăm pe bunul Dumnezeu să ne deschidă şi nouă ochii şi urechile, ca să ascultăm şi să înţelegem cuvântul care ne este transmis de la apostoli până la noi prin Sfânta Tradiţie şi, ascultând, să înţelegem şi să ajungem la unitatea care să dea mărturie tocmai despre Cristos în faţa lumii în care trăim.

Şi astăzi Biserica celebrează cea de-a 41-a zi a Comunicaţiilor Sociale. Este una dintre modalităţile prin care societatea contemporană sub conducerea Magisteriului Bisericii încearcă să facă posibilă tocmai această unitate dintre oameni, pentru ca lumea să creadă. Ne rugăm pentru miile de oameni, miile de operatori care sunt implicaţi în acest sistem mondial, pentru ca să fie mereu luminaţi de cuvântul lui Dumnezeu şi să devină credibili înaintea oamenilor prin lucrarea pe care o săvârşesc. Ne rugăm şi pentru Sfânta Biserică, pentru ca ea să rămână mereu mireasa aceea îndrăgostită, mireasa aceea care îl aşteaptă cu nerăbdare pe Mirele ei şi care, după cum ne spune cea de-a doua lectură, sub inspiraţia Duhului nu încetează să suspine şi să se roage: "Vino, Doamne, Isuse".

20 mai 2007

Pr. Alois Bulai

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
506 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 7-a a Pastelui:

Anul C
16 mai 2010 - Pr. Petru Sescu
12 mai 2013 - Pr. Iosif Dorcu
8 mai 2016 - Pr. Iosif Enăşoae

[ Index predici şi predicatori ]