Anul B
Duminica a 30-a de peste an

Is 53,10-11; Ps 32; Evr 4,14-16; Mc 10,42-45

"Nu puteam să nu vorbim despre tot ceea ce am văzut şi am auzit"
"Ce vrei să fac pentru tine?" "Rabbuni, să-mi recapăt vederea"

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Cuvintele "Nu putem să nu vorbim despre tot ceea ce am auzit şi am văzut" deschid mesajul Sfântului Părinte, Papa Francisc, pentru Ziua Mondială a Misiunilor de anul acesta, o zi care vine să ne amintească, indiferent de data la care este celebrată, faptul că fiecare creştin, mort şi înviat prin baia Botezului, este transformat chiar în fiinţa sa într-un misionar, într-un vestitor al lui Cristos, mort şi înviat pentru mântuirea sa şi a fraţilor săi.

Această datorie misionară este transpunerea cea mai frumoasă a solidarităţii şi a grijii faţă de aproapele. Atunci când eu, în mod personal, mă implic în activitatea misionară, fac dovada faptului că aproapele meu nu-mi este indiferent, că cel de lângă mine nu este un necunoscut, ci este fratele meu, este aproapele meu, pe care îl iubesc, pe care îl preţuiesc şi ale cărui bine şi mântuire chiar mă interesează.

Iar lucrurile acestea nu sunt un capriciu personal sau o iniţiativă proprie, aşa cum ne spune chiar lectura a II-a de astăzi, ci este un răspuns la o chemare pe care Dumnezeu ne-o adresează. Spune lectura: "Nimeni nu-şi ia singur această cinste, ci numai cel chemat de Dumnezeu".

Deşi textul din Scrisoarea către Evrei vorbeşte în mod strict despre Marele Preot, luat dintre oameni, pus pentru oameni în relaţie cu Dumnezeu, mă gândesc la faptul că fiecare creştin, adică fiecare dintre noi, prin Botez, este părtaş la preoţia comună, la darul profeţiei comune şi la darul regalităţii comune, în care toţi suntem părtaşi la natura lui Dumnezeu, la darul mântuirii care îi transformă pe toţi din creaturi ale lui Dumnezeu în fii şi fiice preaiubite, în fraţi ai lui Cristos, demnitatea cea mai înaltă la care un om poate fi chemat.

Darul acesta, al demnităţii, pe care Dumnezeu ni-l face, nu datorită meritelor noastre, este făcut datorită bunătăţii şi iubirii sale. Ne face mai conştienţi că şi noi, la rândul nostru, trebuie să împărtăşim acest dar tuturor, indiferent de oamenii care sunt înaintea noastră.

Sfântul Paul, în lectura a II-a, spunea: "El poate avea compătimire pentru cei care sunt în ignoranţă şi în rătăcire, întrucât şi el este cuprins de slăbiciune şi din cauza ei trebuie să ofere jertfe pentru păcate atât pentru popor, cât şi pentru sine".

Dragilor, nimeni dintre noi nu este fără de păcat. Dar tocmai faptul că ne descoperim slabi şi imperfecţi, tocmai conştiinţa precarităţii noastre ne ajută şi ne impulsionează mai mult să fim conştienţi de măreţia şi bunătatea lui Dumnezeu.

În evanghelia de astăzi, Marcu ne vorbeşte despre un anume Bartimeu, fiul lui Timeu, care pe lângă faptul că era orb, mai era şi cerşetor, adică un om sărac, un om părăsit şi neajutorat, un om aflat la periferia societăţii, aşa cum îi place papei Francisc să spună de multe ori. Acesta aude vorbindu-se despre Isus şi vrea să-l întâlnească, dar aşa cum se întâmplă de multe ori, pentru a ajunge aproape, în faţa unei persoane importante, ai nevoie întotdeauna de cineva care să-ţi dea voie să ajungi acolo. Cei care sunt în jurul acestuia trebuie să te ajute, trebuie să-ţi facă loc să ajungi înaintea lui.

În evanghelia de astăzi, o mare mulţime era în jurul lui Isus. Iar această mulţime în loc să-l ajute să ajungă la Învăţător, îi spune să tacă. În loc să-l ajute să ajungă la Învăţător, ei îl opresc; îl opresc să-şi mai spună suferinţa, îl opresc să rămână în condiţia sa de cerşetor orb, incapabil de a vedea şi de a se îngriji de sine însuşi.

Ceea ce admir la Bartimeu este încăpăţânarea sa sfântă de a continua să strige, de a continua să ceară să fie ajutat, să iasă din condiţia sa decăzută şi marginalizată. El strigă spre salvatorul, mântuitorul, bunul, milostivul şi îndurătorul Învăţător: "Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!". Cât de mult avem de învăţat de la acest Bartimeu.

Lectura I de astăzi ne vorbeşte cum ar trebui să vedem noi poporul lui Dumnezeu, ca o mare adunare, ca o mare mulţime care se întoarce la Dumnezeu, dar din care mulţime nu lipsesc nici orbii, nici cei care şchiopătează, toţi se întorc la Dumnezeu. Iar ei, când se întorc, strigă "Aleluia! Dumnezeu este Tatăl nostru". Iar acest Tată pe care îl invocăm face lucruri minunate pentru noi, aşa cum ne spunea Psalmul din această duminică.

Dragi credincioşi din catedrala romano-catolică din Iaşi, dragi radioascultători, ce ne urmăriţi pe radio sau pe internet, Sfântul Părinte, Papa Francisc ne invită să revedem bunătatea lui Dumnezeu, să regândim modul în care el acţionează. "Apostolii" ne spune Sfântul Părinte în scrisoarea sa pentru duminica aceasta, "văzându-l pe Isus vindecând pe cei bolnavi, mâncând cu cei păcătoşi, hrănind pe cei înfometaţi, apropiindu-se de cei excluşi, atingându-i pe cei impuri, identificându-se cu cei nevoiaşi, invitând la fericire şi învăţând în manieră nouă, aceşti apostoli înţeleg că evanghelia înseamnă ceva nou, că lucrurile pot fi şi diferite, decât ceea ce au gândit până atunci".

Dar noi, astăzi, iubiţi credincioşi, cum trăim chemarea noastră misionară? Cum îi ajutăm pe alţii să ajungă la Cristos? Cât de mult suntem capabili să riscăm pentru altul să ajungă să-l întâlnească pe Cristos?

În Sudanul de sud, cu mulţi ani în urmă, ajungea la o misiune italiană tânărul Achec, pe când avea doar 14 ani. El s-a refugiat pe lângă misionari după ce satul său a fost masacrat de către tribul Mundari. Era inteligent, cunoscător al limbii şi culturii propriului trib, dar şi a altor triburi. Imediat cum a ajuns la misiune, a început să înveţe catehismul, şi în mai puţin de doi ani a fost botezat. După botez, le-a spus preoţilor: "În zona din care provin, toţi sunt păgâni. Dacă mă întorc acolo mă vor ucide. Aş vrea, dacă este posibil, să rămân lângă voi, să vă însoţesc şi să vă ajut în toate călătoriile, pentru a face ceva lui Dumnezeu". Timp de trei ani, Achec i-a urmat şi însoţit pe misionari în toate călătoriile. Primea mâncare şi apă de la misiune, dar trăia în afara ei. Într-o zi, dis de dimineaţă, cu capul plecat şi temător, se apropie de intrarea în misiune şi strigă: "Părinte, vă rog să ieşiţi". Când părintele Antonio a ieşit, tânărul îi spune: "Vă rog să mă iertaţi". Preotul îl întreabă: "Ce s-a întâmplat?". Achec, stând la distanţă, îi arată o pată maro şi spune că se teme că are lepră. Părintele rămâne mirat, dar Achec continuă: "Părinte, de patru ani, de când l-am întâlnit pe Isus, ajut o femeie săracă şi pe copiii ei bolnavi de lepră. Le dau de mâncare şi de băut, căci nu au cu ce să se întreţină. Şi am încercat să fiu atent, dar, totuşi, m-am îmbolnăvit". Părintele Antonio, atunci, îi spune: "Curaj!". Însă, tânărul lasă capul în jos şi spune: "Părinte, nu puteam să nu-i ajut. Isus ne invită de fiecare dată să avem grijă de toţi, de cei săraci, de cei bolnavi, de cei în suferinţă, de cei părăsiţi. Nu puteam să nu-i ajut, părinte". Părintele Antonio l-a încurajat, i-a purtat de grijă şi au făcut şi ei controalele, misionarii, au urmat un tratament şi au scăpat. Povestind părintele toate cele întâmplate, mărturiseşte: "Rămân impresionat de bunătatea, generozitatea şi iubirea de care dau dovadă aceşti oameni. Uneori, aceşti creştini, abia convertiţi, ne întrec în a trăi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele".

Vă invit să ne plecăm capul. Să închidem ochii şi să ne gândim: noi toţi am fost botezaţi, am murit şi am înviat împreună cu Cristos, asemenea lui Achec. Dar avem noi puterea de a risca ceva pentru binele aproapelui? Suntem dispuşi să ne "contaminăm" pentru a nu lăsa pe nimeni în mizerie? Suntem noi capabili să facem loc, să-i ajutăm şi pe cei răi şi păcătoşi, aproape orbi şi cerşetori, să ajungă la Cristos?

Iată, acestea sunt întrebările la care trebuie să răspundem în Ziua Mondială a Misiunilor. Pentru că Isus are nevoie de astfel de misionari, curajoşi, inimoşi, binevoitori, care sunt conştienţi că nu numai alţii, dar şi ei sunt orbi, alteori săraci, dacă nu trupeşte, atunci sufleteşte, şi că şi ei simt nevoia uneori să fie ajutaţi să ajungă la Cristos.

Doamne, nu pot să nu vorbesc despre ceea ce am văzut şi am auzit, despre bunătatea şi milostivirea ta, pentru că tu pentru mine, pentru noi, ai făcut lucruri minunate. Îmi este inima plină de recunoştinţă şi compasiune, acea compasiune care, aşa cum spunea papa Francisc, este sacramentalul apropierii tale faţă de noi. Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate. Ajută-mă să fiu un misionar bun. Amin.

24 octombrie 2021

Pr. Florin Petru Sescu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
92 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 30-a de peste an:

Anul B
29 octombrie 2006 - Pr. Anton Despinescu
25 octombrie 2009 - Pr. Anton Săboanu
28 octombrie 2012 - Pr. Iulian Tancău
25 octombrie 2015 - Pr. Benone Lucaci
28 octombrie 2018 - Pr. Cornel Cadar

[ Index predici şi predicatori ]