Anul B
Duminica a 32-a de peste an

1Rg 17,10-16; Evr 9,24-28; Mc 12,38-44

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Se gândea oare văduva, pe care Isus o laudă, pe drumul ei în acea zi la templu, că avea să fie amintită de creştini sute de ani după aceea? Se gândea acea văduvă că va fi prezentată de Cristos ca model al discipolului perfect?

În lecturile pe care le-am ascultat astăzi Biserica ne prezintă ca modele două văduve sărace: sărace din punct de vedere material, dar bogate în credinţă. Pentru că cele două văduve întrupează în viaţa lor prima şi cea mai importantă fericire proclamată de Isus: "Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor".

Ce însemna a fi văduvă în vremurile când a trăit Isus? Când unei femei îi murea soţul şi nu avea pe nimeni care să aibă grijă de ea, aceasta rămânea fără nicio ocrotire, iar viaţa ei devenea mizerabilă. Deseori trăiau într-o sărăcie cruntă şi nu rareori trebuiau să cerşească pentru hrana lor şi a copiilor.

În limba ebraică, cuvântul "văduvă", tradus exact, înseamnă "fără glas", "incapabilă să vorbească". Într-o lume dominată de bărbaţi, în care copiii şi femeile erau elemente sociale de rangul doi, văduvele reprezentau o clasă defavorizată, condamnate la sărăcie şi umilinţe de tot felul.

Iată pe cine ne oferă ca model Isus astăzi: două văduve.

Despre prima ne relatează un fragment din viaţa zbuciumată a profetului Ilie, care a trăit cu aproximativ 900 de ani, înainte de Cristos. Ahab, regele Israelului, regele poporului ales, ia în căsătorie o prinţesă păgână, Isabela, fiica regelui Tirului, oraş care se găseşte în Siria de astăzi, şi care era închinătoare a zeului Baal, un zeu al fecundităţii, al ploii, al roadelor bogate, o preoteasă a zeiţei Astarte care, ajunsă regina Israelului, a pornit o ofensivă aprigă pentru a înlătura cultul adevăratului Dumnezeu şi a instaura cultul zeilor păgâni. Cu alte cuvinte, voia să-i determine pe evrei să-şi schimbe religia, lepădându-se de adevăratul Dumnezeu. În faţa acestui pericol, profetul Ilie se ridică cu mult curaj şi vorbeşte împotriva regelui şi a reginei, ameninţând şi anunţând, în acelaşi timp, o secetă de trei ani, din cauza lepădării de credinţă faţă de adevăratul Dumnezeu. În această situaţie, regele şi regina trimit o trupă de soldaţi să-l aresteze, iar Ilie fuge din faţa lor şi se refugiază într-un alt ţinut păgân, în ţinutul Sidonului, unde este găzduit de o văduvă săracă, în favoarea căreia Ilie săvârşeşte o minune, salvând-o pe ea şi pe fiul ei de la moarte; o credinţă simplă care a fost răsplătită din belşug.

Despre cealaltă văduvă ne vorbeşte evanghelia care, pentru a scoate în evidenţă generozitatea ei, este asemănată de Isus - este comparată - cu avariţia scribilor, a învăţaţilor, care nu constituiau în acea perioadă o grupare religioasă, aşa cum erau fariseii sau saduceii. Ei erau oameni învăţaţi, care ştiau să scrie, să citească, care cunoşteau legea. Marea majoritate a oamenilor de atunci erau analfabeţi şi de aceea depindeau de ei pentru pregătirea anumitor documente, cum erau testamentele, contractele. Dintre ei se alegeau avocaţii, judecătorii care pronunţau sentinţele în diferite conflicte. Aceasta le conferea putere şi prestigiu. Şi cei mai mulţi erau mândri şi aroganţi, considerându-se deasupra legilor care guvernau restul oamenilor.

Dumnezeu nu-i condamnă pentru că erau învăţaţi, pentru că ştiau legea, ci pentru că având puterea de a controla procesele din tribunale îi înşelau pe cei mai săraci, defavorizaţi, printre care se numărau şi văduvele.

Isus îi pune pe aceştia în contradicţie cu văduva, pe care o laudă pentru că a oferit tot ce avea, strictul necesar pentru viaţă.

Din alte izvoare istorice ştim că în una din curţile templului, deschisă şi femeilor, se aflau 13 receptacole, în formă de trâmbiţă, de trompetă, fiecare dintre ele destinate unui anumit tip de ofertă: grâne, ulei, miere şi unul din aceste receptacole era destinat banilor.

Văduva, spre deosebire de oamenii bogaţi care puneau acolo mulţi bani, oferă ceea ce avea pentru viaţă - totul -, cele mai ieftine, cele mai simple care se aflau atunci în circulaţie. Şi face acest lucru cu toată generozitatea, cu toată credinţa, cu toată disponibilitatea ei de a-l sluji pe Dumnezeu şi templul.

Prin gestul ei, văduva ne oferă cel puţin două trăsături pe care trebuie să le împlinească creştinul atunci când face o astfel de ofertă, atunci când îşi împlineşte chemarea lui la caritate, atunci când săvârşeşte facerea de bine.

Şi prima dintre aceste trăsături este discreţia. A săvârşi binele fără zgomot, fără a ieşi în evidenţă. Această femeie nu l-a cunoscut pe Isus, nu i-a ascultat învăţătura şi nu a fost niciodată chemată de Isus să urmeze, nu a păşit pe urmele lui, aşa cum au făcut cei 12 apostoli şi multe alte femei care l-au însoţit în timpul celor trei ani de viaţă publică. Şi, cu toate acestea, se comportă într-un mod evanghelic, se comportă aşa cum Isus a cerut-o. "Atunci când faci pomană", spune el, "nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac ipocriţii în sinagogă şi pe stradă, pentru a fi lăudaţi de oameni. Însă tu, atunci când dai de pomană, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca pomana ta să rămână tainică, secretă, şi Tatăl ceresc să fie acela care te răsplăteşte". Această văduvă este imaginea celor care şi astăzi fac acest lucru: împlinesc acest mandat pronunţat, proclamat de Cristos.

Cea de a doua caracteristică a adevăratei trăiri a carităţii este totalitatea. Văduva oferă nu ceva, nu puţin, nu mult - aşa cum ofereau alţii, care erau bogaţi. Văduva oferă totul. În sărăcia ei a oferit templului tot ceea ce era necesar pentru viaţă. Adevăratul discipol al lui Cristos nu pune în joc numai o parte din viaţa sa atunci când se hotărăşte să trăiască evanghelia. Trebuie să pună în joc totul trebuie să ofere totul. Trebuie să trăiască poruncile lui Dumnezeu în integritatea lor, nu numai pe acelea care îi convin. Trebuie să accepte în totalitate învăţătura evanghelică.

Chiar şi cine este sărac, aşa cum este această văduvă, pe care Cristos ne-o prezintă ca model în evanghelia de astăzi, este chemat să dăruiască totul. Nimeni nu este atât de sărac încât să nu poate oferi ceva şi nimeni atât de bogat încât să nu aibă nevoie de ceva. Dumnezeu ne-a umplut pe toţi cu darurile sale şi suntem chemaţi să-l imităm, să fim perfecţi şi sfinţi, aşa cum este el.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Cuvintele lui Cristos trebuie să ne dea de gândit. Care este atitudinea noastră faţă de bunurile acestui pământ şi cât de generoşi suntem? E adevărat că aceste bunuri sunt o necesitate, banii sunt o necesitate, avem nevoie de ei pentru a trăi. Însă cât de mult suntem alipiţi de bunurile materiale ale acestui pământ? Atitudinea noastră faţă de aceste bunuri ne descoperă şi nivelul vieţii noastre duhovniceşti. Să nu uităm că aceste bunuri sunt asemenea gunoiului de grajd, care adunat într-un singur loc nu face decât să otrăvească pământul şi aerul. Dar împrăştiat peste ogoare, el îngraşă pământul şi face ca roada să fie mai bogată. Pentru Cristos nu este important câte bunuri avem, câţi bani avem, ci cum ne comportăm cu ei. Să nu uităm că totul vine din mâna lui Dumnezeu şi când ne vom întoarce la el vom lua cu noi nu ceea ce am adunat, dar ceea ce am dat.

La înmormântarea unui om foarte bogat, unul din cei prezenţi întreabă în şoaptă: "Câţi bani a lăsat?". Iar un altul, mai hâtru, îi răspunde: "I-a lăsat pe toţi!".

Îmi amintesc o poveste pe care am citit-o mai demult, despre datoria pe care o avem de a-l imita pe Dumnezeu în generozitatea noastră. Era odată un om foarte sărac. Văzându-l în această situaţie, Dumnezeu i-a dăruit zece mere. Trei mere i le-a dat ca să se hrănească. Omul nostru le-a mâncat îndată şi s-a săturat. Trei i le-a dat pentru a-şi cumpăra cu ele haine. Aşa a şi făcut. Trei i le-a dat pentru a-şi construi o locuinţă care să-l apere de arşiţa soarelui şi de ploaie. Şi a făcut aşa. Al zecelea măr Dumnezeu i l-a dat pentru ca omul să i-l ofere înapoi, să i-l aşeze pe altar, ca recunoştinţă pentru celelalte nouă mere. Omul nostru s-a uitat lung la măr şi i se părea că este mai frumos, mai mare, mai gustos decât toate celelalte nouă, şi de aceea s-a gândit că Dumnezeu oricum are toate merele din lumea asta şi ce rost are să-i mai ofere. Aşa că l-a mâncat şi i-a dat înapoi ca recunoştinţă numai restul, numai cotorul.

Noi, cât din ceea ce am primit îi dăm înapoi lui Dumnezeu? Care este atitudinea noastră faţă de cei săraci şi bolnavi, faţă de Biserică, faţă de bătrâni? Ce îi dăm înapoi lui Dumnezeu din ceea ce el ne-a dăruit cu atâta generozitate?

11 noiembrie 2018

Mons. Benone Farcaş

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
499 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 32-a de peste an:

Anul B
12 noiembrie 2006 - Pr. Viorel Ababei
8 noiembrie 2009 - Pr. Iosif Iacob
11 noiembrie 2012 - Pr. Petru Dorcu
8 noiembrie 2015 - Pr. Petru Sescu
7 noiembrie 2021 - Pr. Iulian Tancău

[ Index predici şi predicatori ]