Anul B
Duminica a 23-a de peste an

Is 35.4-7a; Ps 145,7-10; Iac 2,1-5; Mc 7,31-37

"Spuneţi celor slabi de inimă: fiţi tari şi nu vă temeţi!"

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Aceste cuvinte au fost adresate celor din poporul ales aflaţi în exil, care nu mai credeau că se vor întoarce acasă. Dumnezeu, prin profetul Isaia, devine garantul că exilul va lua sfârşit. Şi aşa a fost.

Astăzi, aceleaşi cuvinte ne sunt adresate nouă, pentru ca să credem că atotputernicia şi iubirea lui Dumnezeu sunt mai mari decât temerile noastre. De fapt, care sunt temerile omului de astăzi? Lumea de astăzi trăieşte frica unui război atomic ce poate izbucni oricând. La 6 august 1945 a explodat prima bombă atomică în Japonia, la Hiroshima. Rezultatul? Aproximativ 70.000 de morţi şi zeci de mii de persoane desfigurate. Atunci se spunea: niciodată o nenorocire de asemenea dimensiuni. Dar, după trei zile, la 9 august, tot în Japonia, în oraşul Nagasaki, a explodat o altă bombă.

Astăzi, pericolul atomic este atât de mare, încât echivalează cu patru tone de trotil pe cap de locuitor. Această realitate, într-adevăr, ne înfricoşează. Astăzi se construiesc case, care sunt un fel de buncăre de apărare. De ce? Pentru că violenţa a atins dimensiuni impresionante. Trăim într-un climat de agresivitate, încât parcă trăim un adevărat civil nedeclarat. Această realitate ne face să trăim în frică. Lumea în care trăim dispreţuieşte şi calcă în picioare viaţa. Trăim o cultură a morţii. Viaţa nu mai este respectată şi preţuită pentru că nu mai este considerată ca dar al lui Dumnezeu. Şi, prin urmare, nu i se mai recunoaşte nici demnitatea. Viaţa este considerată de mulţi ca o perioadă de timp scurtă în care trebuie să-ţi procuri tot felul de senzaţii tari. Dar, într-o lume care caută doar senzaţiile, se pot întâmpla lucrurile cele mai absurde. Şi lumea nu mai reacţionează. Cu ceva timp în urmă, ziarele anunţau că la Los Angeles s-a decis înmormântarea a 16.000 de fetuşi descoperiţi într-un laborator chimic. Niciun comentariu, nicio mirare. O asemenea lume, cu adevărat ne îngrijorează. Şi apare inevitabil întrebarea: unde să găsim curajul, ce soluţii ne dă cuvântul lui Dumnezeu pentru a învinge frica?

Profetul Isaia ne răspunde în prima lectură care a fost proclamată la Sfânta Liturghie: "Nu vă temeţi, iată Dumnezeul vostru. El vine şi vă va mântui". Curajul creştinului vine de sus, nu de jos. El îşi găseşte siguranţa în credinţă. El ştie că Dumnezeu nu va obosi niciodată să-l iubească pe om şi nu va părăsi niciodată pe cei care se încred în el. Orice s-ar întâmpla, avem certitudinea că Dumnezeu găseşte totdeauna o soluţie, pe măsura mărinimiei numelui său şi a inimii sale.

Astfel, evanghelia acestei duminici ni-l prezintă pe Isus în teritoriul păgân Decapole, vindecând un surdo-mut. Surdo-mutul este un simbol eficace şi dramatic al omului păgân, al omului fără Dumnezeu. El este incapabil să vorbească, pentru că nu poate asculta. Este incapabil să comunice cu oamenii, pentru că este incapabil să asculte cuvântul lui Dumnezeu. El este izolat şi închis în sine însuşi. El nu poate da, pentru că nu poate primi. O imagine ce exprimă tragica condiţie a omului fără Dumnezeu. Este un om care e împiedicat să fie om, să comunice.

Martin Buber, filozof evreu născut în Austria, mort în anul 1965, spunea: "Orice viaţă autentică presupune întâlnire". Paradoxul societăţii în care trăim este că înmulţeşte mijloacele de comunicare în masă, care devin tot mai performante şi sofisticate, dar scade comunicarea. Cu câteva zile în urmă mi-a fost dat să văd la o terasă şase tineri, care ieşiseră, probabil, să ia masa împreună. Dar, fiecare concentrat pe telefonul său, îl butona de zori. Avem, apoi, ţări bogate, incapabile să asculte plângerile ţărilor sărace. Aceleaşi religii, incapabile să-l asculte pe Dumnezeu, închise în propriile tradiţii, în propriile scheme. În aceeaşi familie, tineri incapabili să-i asculte pe părinţi şi părinţi incapabili să-i asculte pe copii; soţi incapabili să-şi asculte soţia şi soţia incapabilă să-şi asculte soţul. Cu toţii suntem atinşi puţini de surzenie şi muţenie sufletească, închişi în limitele noastre.

Israelul, în timp ce experimentează amărăciunea exilului, vede deja prin profeţia lui Isaia începutul eliberării sale. Aceasta este marea putere a credinţei. Aceasta este valabil şi pentru noi. În timp ce experimentăm teribilul întuneric din noi, Isus ne vesteşte lumina adevărului. În timp ce experimentăm teribila tăcere a neantului, Isus face să răsune glasul său care dă sens vieţii. În timp ce experimentăm suferinţa singurătăţii şi a golului interior, Isus vesteşte cuvântul care rupe tăcerea şi ne asigură că rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Cuvântul lui Dumnezeu este acela care revelează misterul existenţei şi invită la dialogul iubirii. De aceea, Isus îi spune surdo-mutului: "Effata", "Deschide-te". Acelaşi îndemn ni-l face şi nouă: deschide-te misterului care trece dincolo de tine, dar care este şi în tine. Dacă te deschizi, dacă asculţi, vei avea şi tu ceva autentic şi măreţ de spus. Din păcate, în zilele noastre, s-a pierdut obiceiul de a asculta. Omul modern nu mai are timp, nu mai are capacitatea să asculte sau ascultă prea puţin. Dialogurile noastre, deseori, devin simple monologuri pentru că preferăm să fim noi cei care să vorbim. În realitate, voim să vorbim doar noi. Din păcate, aceasta se întâmplă şi cu persoanele apropiate nouă, chiar şi cu cei din familie.

De am asculta măcar cuvântul lui Dumnezeu! Acest cuvânt ar trebui aprofundat şi, astfel, să devină lumină pentru drumul vieţii noastre. Uneori îndrăznim să gândim că Dumnezeu nu ne ascultă.

Francois Mauriac, mort în 1970, romancier francez, poet, dramaturg, membru al Academiei Franceze şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, spunea: "Credem că Dumnezeu nu ascultă cuvintele noastre. În realitate, noi suntem aceia care nu ascultăm răspunsurile lui".

Avem nevoie de cineva care să ne ajute să învăţăm ascultarea, pentru ca apoi să se dezlege şi limba noastră pentru a rosti cuvinte bogate în înţelepciune umană şi în înţelepciune creştină. Avem nevoie de cineva care să aibă mâini bune pentru a ne remodela lutul nostru şi să ne spună acele minunate cuvinte: deschide-te! Să nu uităm că în mijlocul nostru este acelaşi Isus care a fost în ţinutul Decapole, care cu mâinile sale de olar iscusit poate să ne reformeze pentru a deveni oameni noi. Să ne facem timp pentru ca în tăcerea bisericii să-i cerem ajutorul. Rugăciunea noastră va fi o adevărată binecuvântare pentru noi, dar şi pentru semenii noştri.

Când romancierul Thomas Merton, mort în anul 1968, era încă ateu, împins de harul lui Dumnezeu, a intrat într-o biserică catolică. Şi ascultaţi ce ne mărturiseşte el: "Primul lucru care mi-a sărit în ochi era o fetiţă de 15 sau 16 ani, care se ruga în genunchi cu multă fervoare. Am rămas impresionat să văd o tânără la acea vârstă, stând în biserică cu atâta naturaleţe. Şi se ruga intens, nevăzută de nimeni. Era evident că a intrat acolo nu pentru a se face văzută, dar pentru a se ruga. Numai pentru a se ruga. Şi se ruga cu reculegerea sfinţilor, într-o biserică goală". Thomas Merton s-a convertit şi apoi a devenit călugăr trapist.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Conştienţi de importanţa rugăciunii, vreau să închei aceste gânduri cu o rugăciune pe care să ne-o însuşim:

Deschide-ne, Doamne! Fă din unul fiecare dintre noi o persoană vie, capabilă să asculte şi să vorbească. Aşa cum l-ai vindecat pe surdo-mutul din Decapole, înfăptuieşte şi în unul fiecare dintre noi minunea de a te putea lăuda mereu. Amin.

9 septembrie 2018

Pr. Petru Sescu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
463 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 23-a de peste an:

Anul B
10 septembrie 2006 - Pr. Anton Farcaş
6 septembrie 2009 - Pr. Iosif Păuleţ
9 septembrie 2012 - Pr. Felix Roca
6 septembrie 2015 - Pr. Petru-Sebastian Tamaş

[ Index predici şi predicatori ]