Anul B
Duminica a 14-a de peste an

Ez 2,2-5; Ps 122; 2Cor 12,7-10; Mc 6,1-6

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Liturgia cuvântului de astăzi dezvoltă tema profetului refuzat de poporul său şi statornicia acestuia în a proclama cuvântul lui Dumnezeu cu fidelitate, în pofida tuturor dificultăţilor. Este, din păcate, o constantă a istoriei lui Israel. Toţi profeţii au fost dispreţuiţi, mai ales în ţara lor şi poporul lor a fost acela care i-a prigonit, calomniat, respins sau chiar ucis.

Scopul cu care Dumnezeu îi trimite este - spune profetul Ezechiel în prima lectură - să vestească, să anunţe că se află un profet în mijlocul lor şi că, prin urmare, Dumnezeu nu i-a părăsit, pentru că Dumnezeu este fidel. A făcut multe promisiuni şi le va păstra.

În faţa glasului Domnului, atitudinea noastră nu trebuie să fie la fel cu cea a poporului ales. Spre deosebire de el, în psalmul responsorial, noi acceptăm eliberarea care vine de la Domnul şi cântăm, cu o atitudine de ascultare şi supunere: ochii noştri sunt îndreptaţi spre Domnul!

Observăm că şi sfântul apostol Paul nu a fost scutit de această atitudine distantă din partea ascultătorilor săi. Credincioşii din Corint au fost tentaţi să-l refuze din cauza slăbiciunilor sale. El însă îi îndeamnă să n-o facă, pentru că puterea lui Dumnezeu se arată deplin în slăbiciunea omenească. Spune el: "Prefer să mă laud cu slăbiciunile mele, pentru ca să locuiască în mine puterea lui Cristos".

Auzim, deseori, unii care fac următoarea afirmaţie: "Cristos, da, însă, Biserica, nu, căci Biserica ar trebui să fie perfectă, sfântă". Dacă Biserica ar fi perfectă, cine ar face parte din ea? Cine dintre noi este perfect, sfânt în totalitate? Prin această afirmaţie înseamnă să nu acceptăm limita care există în istorie, înseamnă să nu acceptăm istoria, să nu ne acceptăm pe noi, înseamnă să nu facem din noi locul întâlnirii cu Dumnezeu. Mereu vrem ceva diferit pentru că ne este frică de noi înşine, de limitele noastre. Însă tocmai aceste limite, chiar şi răul, îl putem şi trebuie să-l trăim ca loc al întâlnirii cu Dumnezeu. Ca profetul şi ca sfântul apostol Paul, suntem conştienţi de slăbiciunile noastre.

Dar Dumnezeu se bazează pe noi, pentru a fi mesagerii veştii cele bune. Ne putem gândi la cea mai frumoasă replică pe care a dat-o sfânta Bernadeta Soubirous, la Lourdes, imediat după ce a avut experienţa întâlnirii cu Preasfânta Fecioară Maria, în grota misterioasă: "Eu nu sunt obligată", spunea ea, "pentru a vă face să credeţi, eu sunt obligată să vă spun". În ciuda slăbiciunii noastre, Domnul se bazează pe noi pentru a fi purtătorii lui de cuvânt. În diversele noastre întâlniri suntem chemaţi să răspundem mereu despre speranţa care ne animă. Avem valori de apărat, de împărtăşit, avem solidaritate, compasiune de oferit persoanelor, mai ales celor mai slabi.

"Adevărate sfinţenie nu înseamnă ruperea, detaşarea de această lume", spunea Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa Redemptoris missio, ci, mai degrabă, înseamnă să depui un efort pentru a aduce învăţăturile sfinte în viaţa de zi cu zi, în familie, la şcoală, oriunde. Ca botezaţi, suntem trimişi în societatea în care trăim, pentru ca prin exemplul vieţii de credinţă să fim lumină pe calea dreptăţii lui Dumnezeu.

Spunea Blaise Pascal: "O picătură de iubire este mai bună decât un ocean de intelect". Nu ne este uşor. Nu e uşor să mergi împotriva curentului şi să denunţi relele timpului.

Ceva similar s-a întâmplat şi în evanghelia acestei duminici, când locuitorii Nazaretului îl refuzaseră pe Isus. Ai săi se miră de Isus şi se scandalizează că înţelepciunea lui Dumnezeu este în acest om, pe care îl cunosc bine. Şi el, la rândul lui, se miră. "A venit lai ai săi şi ai săi nu l-au primit".

Deseori suntem tentaţi să spunem despre Isus: "Poate, dacă l-aş vedea, dacă l-aş atinge, poate aş crede mai mult". Nimic mai fals! Ai săi l-au refuzat tocmai pentru că l-au văzut, l-au atins, ba chiar s-au îmbulzit în jurul lui, ne spunea evanghelia duminicii trecute. Pentru că ceea ce este divin nu-i excepţionalul sau senzaţionalul pe care ni-l închipuim noi. Deci, nu înseamnă a face nu ştiu ce, ci a trăi viaţa de zi cu zi, în simplitatea ei. Scandalul credinţei, acelaşi pentru toţi, îl constituie faptul că înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu vorbesc şi acţionează în nebunia şi neputinţa unei iubiri făcută trup, care se uneşte cu toate limitele noastre, până la slăbiciunea ultimă a crucii.

"Nu este oare, acesta, lemnarul?" au spus despre Isus când l-ar revăzut. Deşi aveau încă o mulţime de întrebări fără răspuns, deşi erau uimiţi de înţelepciunea şi de minunile sale, nu au vrut să accepte că omul din faţa lor este mai mult decât lemnarul. Erau convinşi că ştiu totul despre Isus din Nazaret, pentru că era acel tânăr care crescuse printre ei în cetatea lor. Şi pentru că îi cunoşteau familia şi rudele, s-au pus de acord şi au hotărât că Isus nu poate fi altcineva decât un simplu tâmplar. Cum să fie vecinul lor un învăţător? Mai mult, cum să fie el tocmai Mesia? Chiar nu erau alţii mai buni în toată cetatea. Tocmai fiul Mariei să vină şi să ne înveţe pe noi?

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Obişnuinţa, de multe ori, ne pune în condiţia de a nu primi noutatea pe care Dumnezeu vrea să ne-o ofere. Obişnuinţa poate fi deseori fără suflet. Dacă lăsăm această pagină a evangheliei să intre în sufletul nostru, putem verifica nivelul de aroganţă şi de egoism din viaţa noastră. Suntem plini de aroganţă, asemenea locuitorilor din Nazaret, dacă pretindem că ştim totul despre cel din faţa noastră. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate pătrunde în profunzimea unui om şi nimeni nu-şi poate atribui sieşi acest har de a şti totul, absolut totul despre un om. Fiecare om există cu o taină anume, cu miracole, suferinţe, împliniri, care sunt secretele lui cu Dumnezeu sau cu un alt suflet. Iară nouă ne revine obligaţia să trăim împăcaţi cu limitele cunoaşterii noastre despre celălalt şi plin de respect pentru ceea ce se află în sufletul fiecărei persoane. Totodată, avem un nivel ridicat de egoism atunci când nu lăsăm pe celălalt să fie mai bun decât noi. Suntem egoişti atunci când considerăm că nimeni nu are voie să depăşească standardele pe care le-am stabilit noi sau comunitatea noastră. Egoismul ne împiedică să lăsăm loc miracolului, care se poate întâmpla în viaţa celuilalt sau pe care celălalt îl poate purta în viaţa noastră. Celor aroganţi şi egoişti, Isus Cristos le repetă şi astăzi, ceea ce a spus odată cărturarilor şi farizeilor ipocriţi: "Vai vouă! Voi ţineţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor. Nici voi nu intraţi şi nici pe cei care ar voi să intre nu-i lăsaţi".

Pe cât de puternic este Isus, noi avem totuşi capacitatea de a-i pune bariere prin lipsa noastră de credinţă. Cuvântul lui Dumnezeu din liturgia de astăzi vrea să fie pentru noi, iubiţi credincioşi, dragi ascultători, o oglindă critică în care suntem obligaţi să ne aruncăm privirea. Ce anume vedem în ea? Nu cumva pe noi înşine? Nu cumva suntem noi cei care facem imposibile minunile lui Dumnezeu în noi? Să-i cerem astăzi darul convertirii şi o credinţă mai puternică, ca să-l urmăm cu fidelitate pe drumul vieţii.

Lăudat să fie Isus Cristos!

8 iulie 2018

Pr. Eugen Robu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
503 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 14-a de peste an:

Anul B
9 iulie 2006 - Pr. Iosif Antili
5 iulie 2009 - Pr. Cristian Diac
8 iulie 2012 - Pr. Cornel Cadar
5 iulie 2015 - Pr. Ştefan Lupu

[ Index predici şi predicatori ]